Conflictul de interese este o plagă cu care se confruntă societatea
românească, trebuie urmărit şi condamnat penal. Nici comuniştii nu au îndrăznit
să epureze din Codul penal pe „funcţionarii” parlamentari (art. 147, Codul
penal din 1968). Instanţa supremă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a
dovedit a fi un factor de echilibru şi de calibru pentru stoparea derapajelor
altor puteri ale statului. Dorinţa parlamentarilor de a căpăta un plus de
imunitate a mai fost discutat în comisiile juridice ale Parlamentului şi, la
intervenţia Ministerului Justiţiei, ÎCCJ şi CSM, amendamentele au fost
respinse.
„Prin funcţionar se înţelege orice salariat care exercită, permanent sau
temporar, cu orice titlu, indiferent dacă şi cum a fost investit, o însărcinare
în serviciul unui organ sau instituţii de stat, ori a unei întreprinderi sau
organizaţii economice de stat. Sunt asimilate cu funcţionarii persoanele care
îndeplinesc o însărcinare în serviciul unei organizaţii din cele prevăzute în
alin. 1, indiferent dacă primesc sau nu o retribuţie”
Ca o completare: „Prin termenul obştesc se înţelege tot ce interesează
organizaţiile de stat, organizaţiile obşteşti sau orice organizaţii care
desfăşoară o activitate utilă din punct de vedere social şi care funcţionează
potrivit legii”.
E vorba nici mai mult, nici mai puţin, de celebrele, deja, articole 147
(primul text) şi 145 (al doilea). Aşa cum au fost adoptate de Marea Adunare
Naţională a Republicii Socialiste România în anul 1968, Legea nr. 15 prin care
România comunistă adopta noul (nou la acea vreme) Cod penal[1].
Iată ce explicau comentatorii, specialiştii de la acea vreme, în ortografia
de atunci[2]:
“Din punctul de vedere al legii penale, noţiunea de funcţionar reclamă
acordarea unui înţeles mai larg decît acela pe care îl are în dreptul
administrativ, deoarece exigenţele de apărare a avutului obştesc şi de
promovare a intereselor colectivităţii impun o cît mai bună ocrotire prin
mijloacele dreptului… Modul de învestire nu reprezintă vreo importanţă (numire,
angajare, alegere etc.) […] De menţionat faptul că, potrivit art. 147 alin. 2
Cod penal sînt asimilate funcţionarilor şi persoanele care îndeplinesc o
însărcinare în serviciul unui organ sau instituţii de stat ori unei
întreprinderi sau organizaţii economice de stat, chiar dacă nu primesc o
retribuţie”[3].
Sau comentariul specialiştilor penalişti de la acea vreme legat de textul
art. 145: “Din prevederile textului comentat se observă că legiuitorul acordă
acestui termen un înţeles foarte cuprinzător care îmbrăţişează ansamblul
intereselor care privesc organizaţiile socialiste […] În concret, textul
prevede că prin termenul obştesc se înţelege tot ce interesează: organizaţiile
de stat, adică organele centrale şi locale ale puterii şi administraţiei de
stat, organele judecătoreşti şi ale procuratorii, întreprinderile şi
organizaţiile economice şi instituţiile de stat; organizaţiile obşteşti, adică
organizaţiile cooperatiste, sindicale şi de tineret, social-cultural, tehnice,
ştiinţifice, sportive şi orice alte organizaţii obşteşti sau de masă cu
caracter, patrimonial sau nepatrimonial; alte organizaţii care, neintrând în
niciuna dintre categoriile sus – menţionate, desfăşoară o activitate utilă din
punct de vedere social şi funcţionează în temeiul legii. De asemenea, intră în
noţiunea de obştesc şi biserica deoarece aceasta funcţionează potrivit legii,
libertatea de credinţă fiind asigurată de Constituţie”.[4]
Cu alte cuvinte, nici comuniştii nu au îndrăznit să se atingă de acest text
de lege. Chiar dacă Republica Socialistă România îşi propunea să apere
orânduirea comunistă şi cuceririle “revoluţionare” totuşi, valorile esenţiale
ale societăţii au fost înscrise în Constituţia din 1965 şi în Codul penal din
1968. Iar una din aceste valori era aceea că cetăţenii sunt egali în drepturi,
ca şi în obligaţii. Din perspectiva asta, deputaţii Marii Adunări Naţionale
răspundeau penal ca şi orice alt cetăţean. Iată una din valorile de care
comuniştii nu s-au atins[5].
Cum de a fost posibil ca Parlamentul de azi să încalce o valoare pe care
chiar statul comunist nu a îndrăznit s-o ocolească? Cu atât mai mult cu cât
amendamentele în discuţie, legate de faptul dacă anumite autorităţi constituţionale,
cum e Preşedintele României şi parlamentarii, au mai fost discutate în
comisiile juridice ale Parlamentului (de câteva ori chiar). Şi au fost respinse
şi ca urmare a intervenţiei reprezentaţilor Înaltei Curţi, CSM şi Ministerului
Justiţiei.
De aceea e deconcertantă nu numai acţiunea în sine a deputaţilor de azi,
cei din Parlamentul de acum al României (România, cea care e parte a Uniunii
Europene), dar şi explicaţiile autosuficiente ale parlamentarilor: “Dar
parlamentarii nu lucrează pentru Parlament, ci pentru popor. Nici președintele
nu este în serviciul Administrației Prezidențiale”. Poate că o reamintire a
unor valori esenţiale, pe care se sprijină statul de drept, nu ar strica
parlamentarilor.
Dincolo de tenta deplasată a unor astfel de afirmaţii, rămâne faptul pur:
cel al abuzului de putere. Pentru că a fost vorba de un abuz de putere al
legiuitorului atunci când a încercat să-şi creeze o imunitate, în mod cu totul
netransparent, profitând de rolul pe care-l are în arhitectura statului.
Cu atât mai mult, iată că puterea judecătorească, prin organul ei suprem –
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a intervenit ca un factor de echilibru, de
reglare a unor derapaje a celorlalte puteri constituite în stat. Şi trebuie
felicitată, fără îndoială, instanţa supremă, care s-a comportat ca o instituţie
europeană, democratică, matură.
Nu este lipsit de interes de a vedea evoluţia pozitivă, din perspectiva
rolului constitutional al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (art. 146 lit. a
din Constituţie dă acest rol instanţei supreme)[6]: dacă primele sesizări din
2010, dar şi din 2011, se refereau strict la interesele magistraţilor (salarii,
pensii, acţiune disciplinară împotriva magistraţilor), iată că în 2012
sesizarea Înaltei Curţi se referă la un cadru mai general, respectiv la legea
lustraţiei; însă, această din urmă excepţie are ca finalitate tot magistratura,
şi anume că legea lustraţiei nu s-ar fi putut aplica judecătorilor şi
procurorilor aflaţi în funcţie înainte de 1989.
Or, sesizarea din 12 decembrie 2013 a Înaltei Curţi[7] are o încărcătură
simbolică de luat în seamă: puterea judecătorească într-o chestiune ce vizează
esenţa statului de drept s-a manifestat fundamental ca o instituţie a statului
de drept prin care calibrează derapajele de la statul de drept. Instanţa
supremă, a depăşit, prin conţinutul acestei sesizări, cadrul strâmt al
legislaţiei care se referă la magistrat. Sigur, ar fi de dorit ca Înalta Curte
să nu folosească acest instrument constituţional, sau cel puţin aşa mi-aş dori
ca cetăţean al unei Românii membră a Uniunii Europene. Însă, tot ca cetăţean al
unei astfel de Românii nu pot să nu admir gestul instanţei supreme.
Chiar dacă Parlamentul este singurul îndrituit, în concertul puterilor
constituite în stat, să legifereze, totuşi el nu este autarhic, nu este singur
între puterile statului. Tocmai de aceea intervenţia fără precedent a Înaltei
Curţi este una care dă satisfacţie principiului constituţional al separaţiei
puterilor în stat (art. 1 aliniat 4 din Constituţia actuală).
[1] Legea nr. 15 din 21 iunie 1968 privind adoptarea Codului penal al
României, emitent: MAREA ADUNARE NATIONALĂ, publicat în: BULETINUL OFICIAL nr.
79 – 79 bis din 21 iunie 1968. Poate fi vizualizată aici actul normativ în
forma adoptată la acea dată.
[2] Teodor Vasiliu, George Antoniu ş.a., Codul penal al R.S.R. Comentat şi
adnotat. Partea generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.
[3] Idem, pp. 702 – 703.
[4] Idem, pp. 698 – 699.
[5] Constituţia din 1965 spunea la art. 4 că „Deţinător suveran al puterii,
poporul o exercită prin Marea Adunare Naţională şi prin consiliile populare,
organe alese prin vot universal, egal, direct şi secret. Marea Adunare
Naţională şi consiliile populare constituie baza întregului sistem de organe
ale statului. Marea Adunare Naţională este organul suprem al puterii de stat,
sub conducerea şi controlul căruia îşi desfăşoară activitatea toate celelalte
organe ale statului”, iar art. 42 din Constituţia comunistă spunea că „Marea
Adunare Naţională, organul suprem al puterii de stat, este unicul legiuitor al
Republicii Socialiste România”.
[6] Iată sesizările Înaltei Curţi cu neconstituţionalităţi a Curţii
Constituţionale: .
[7] Sesizarea din 12 decembrie 2013 a ÎCCJ poate fi vizualizată aici.
Horaţius DUMBRAVĂ este Judecator, membru CSM.
Textul a apărut şi pe juridice.ro.
Autorul se intreaba cum „Cum de a fost posibil ca Parlamentul de azi să încalce o valoare pe care chiar statul comunist nu a îndrăznit s-o ocolească?” fara a ne spune/dovedi daca aceasta „infractiune” a existat inainte de comunisti. Pentru ca daca nu se dovedeste acest lucru, atunci noi ca cititori ar trebui sa ne punem intrebarea: „Cum a putut CCR si/sau domnul Horatiu Dumbrava sa justifice incalcarea mandatului reprezentativ grantat de Constitutie prin justificari ale legislatiei, Constitutiei si oranduirii comuniste unde totul se supunea statului si conducatorului sau suprem?”
In incheiere, as vrea sa ma mai intreb de ce oare domnul Dumbrava confunda separatia puterii in stat conform Art. 1 alin.(4) din Constitutie cu controlul reciproc al puterilor statului (care ar fi putut fi invocat in acest caz), mai ales ca incepand cu Constitutia din 2003 acest control reciproc a fost abolit – vezi eliminarea controlului deciziilor CCR in cazul unei majoritati oponente de tip constitutional de 2/3 din Parlament.