Dollores Benezic

Cum stam cu moralitatea, noi astia educati in comunism

Dacă e adevărat că predarea religiei în școli are rol de moralizare a maselor, atunci noi decrețeii, pionierii, șomii patriei, de unde am învățat onoarea și moralitatea?

M -am plictisit să aud în ultima vreme cum că rolul și rostul religiei în școală este acela de a le da elevilor o educație morală, pe care altfel nu ar avea de unde s-o primească. Într-un stat laic se apelează, chipurile, la morala creștină ca ultim resort pentru a mai salva ceva din fibra națională, pervertită de comunism și aruncată direct în ghearele decadenței seculare. Mi se pare că ne furăm singuri căciula, cel puțin câtă vreme ne încăpățânăm să ne ascundem în „fă ce spune popa, nu ce face el”. Ne facem că nu vedem corupția și setea de bani a bisericii (în rând cu lumea, de altfel), preferând să considerăm orele de îndoctrinare confesională așa zise oaze de moralitate care, vezi doamne, ne vor mântui tânăra generație și prin ea societatea, atunci când va să vină vremea lor. În realitate adăugăm încă o materie revolută, care nu are nicio legătură cu viața reală a elevilor, într-o curriculă și așa stufoasă și neadaptată nevoilor societății.

M-am gândit în ultimele zile cum anume s-au sedimentat în mine noțiunile astea pe care le însumează morala, deși nu am beneficiat de cei 12 ani de religie în școala generală și la liceu, cum se întâmplă de la 89 încoace. Eu m-am născut în anii care au urmat decretului prin care Ceaușescu interzicea avorturile. Nu din cauza asta. Mama se străduia de ani de zile să aibă un copil, deci nu am fost un accident. Totuși nu asta contează, remarcam doar că m-am născut, paradoxal, într-o societate dominată de ateism, dar controlată demografic printr-un resort mai degrabă religios. Ciudat cum se întâlnesc în puncte neașteptate dictaturile și religia.

Educația a început de acasă. În primii ani am stat mai mult la țară la mamaia maternă, undeva în județul Buzău, unde biserica ortodoxă se simțea bine mersi, nu era deloc prigonită de sistemul comunist. Am fost împărtășită, trecută pe sub masă, spovedită și tot tacâmul de ritualuri religioase pe care nici nu le-am înțeles, nici nu s-a străduit cineva să mi le explice. Le-am acceptat așa cum mamaie, femeie de 60 de ani la vremea respectivă, le acceptase și ea tot ca pe un dat, din strămoși. Nu m-au stresat, dar nici nu mi-au produs vreo revelație. Cine spune azi că un copil de vârsta grădiniței sau chiar în primele clase primare pricepe ceva de la orele de religie minte cu nerușinare. La anii ăia iei tot ce-ți pune familia pe tavă sau profesorii, cu titlul de „așa trebuie să fie”.

Dacă e să rememorez ceva care m-a marcat ar fi o dimineață din primii ani de viață, când dormeam în patul din bucătăria de iarnă a bunicii și am fost trezită destul de brutal de o babă care mă stropea cu niște apă și incanta ceva neinteligibil. Era vremea când făceam pipi în pat, pentru că probabil mi-era lene să mă trezesc, să o trezesc și pe mamaie ca să mă ducă până în fundul curții la WC. Dar la țară nu exista noțiunea asta – lene să te duci la budă – , așa că mamaie adusese o babă din sat să-mi descânte de sperietură, ca să nu mai fac pipi în pat. Nu mai știu exact dacă am mai făcut sau nu după asta, dar momentul mi-a rămas și acum în minte, ca o chestie care m-a speriat mai tare decât orice altă sperietură precedentă care să zicem că mi-ar fi dat scăpările nocturne.

Îmi mai amintesc de nenumăratele colive pe care mamaie le făcea cu diverse ocazii, că mergeam cu ea la biserică și țineam de paner, îmi amintesc liota de puradei semidezbrăcați și mai mereu murdari, care se înghesuiau la finalul slujbei ca să primească colivă, mere sau colaci. Nu-mi amintesc nimic din bolboroselile preoților, pentru că niciodată nu înțelegeam ce zic, și nici mamaie nu-mi traducea vreodată ceva din „predica” popii. Sunt tentată să cred că nici ea sau celelalte babe din sat nu pricepeau mare lucru din ce zicea popa. Tipul putea foarte bine să facă incantații în altă limbă, că ele tot știau să răspundă cu cruci multe și dese la anumite momente cheie din slujbă.

Asta se petrecea la țară. Acasă, la București, mama nu mergea la biserică. Nu știu dacă „se înstrăinase” sau nu fusese niciodată prea bisericoasă. Iernile stăteau la noi bunicuța (bunica mamei) și mamaie, pentru că le era greu să se descurce singure la țară. Preotul de la biserica din fața blocului venea acasă să le spovedească. Au fost ocazii în care mama s-a înstrăinat și mai mult de biserică, pentru că a văzut că preotul ținea cu tot dinadisnul s-o spovedească mai mult pe ea, și se plictisea teribil de aceleași vechi păcate ale babelor. Mama avea în jur de 30 de ani, era frumoasă și singură. A decis atunci să nu mai cheme popa acasă, cu riscul că rămân nespovedite bunicile.

În afara bisericii am învățat de la mamaie să spun în primii ani de viață rugăciunea „Înger, îngerașul meu”. Când m-am mărit m-au învățat „Tatăl nostru”. Nu au insistat niciodată să spun o rugăciune înainte de culcare, nici să fac anumite ritualuri. Tot ce mi s-a spus a fost „așa e bine, mamă, să te mai rogi și tu câteodată, ca să-ți ajute Dumnezeu”. La școală nu discutam niciodată despre biserică. Nu pentru că era interzis, ci pentru că nu era un subiect de interes.

Mai mult decât Dumnezeu, însă, mi s-a spus că mă voi ajuta eu însămi. Silită să se descurce singură de foarte tânără, apoi să crească un copil singură, mama mi-a inoculat câteva reguli de aur, după care a trăit și ea:

– Să nu minți! Să nu mă minți niciodată – eu sunt cel mai bun prieten pe care-l vei avea vreodată. (regula asta, în comunism, sună ipocrit, în condițiile în care politic vorbind toți trăiam într-o mare minciună, dar la nivel interpersonal trebuia să existe)

– Să nu furi! Dacă vine cineva acasă și-mi spune că ai luat ceva ce nu era al tău, jar mănânci! (din nou, asta excludea micile sustrageri de materiale din fabrici și uzine, care erau deja o politică națională, de la care nu cred că s-a abținut cineva, dar probabil că datorită amplorii fenomenului nimeni nu mai considera că e furt)

– Să înveți! Asta e singura ta șansă să ajungi cineva în lumea asta.

– Să te bazezi doar pe tine, că eu nu am cum să te ajut mai mult decât să te țin în școală.

Mai târziu, când am ajuns să câștig primii bani a adăugat o anexă la precedentele:

– Înainte de orice, să-ți plătești toate dările! Abia apoi mănânci, te distrezi și te îmbraci, din ce-ți mai rămâne. Dacă-ți mai rămâne. Dacă nu, se aplică din nou primele reguli…

De mințit, ca tot omul, mai mint. Pe mama nu o mint deliberat, dar îi ascund anumite lucruri care știu că ar îngrijora-o. De furat am avut groază de mică. De la pățania tatălui meu intrase în mine o frică teribilă de milițieni. Într-o seară când ne întorceam cu trenul de la Buzău de la mamaie, și era așa de aglomerat încât nu am reușit să luăm bilet, am mers fără. Am plâns tot drumul, în picioare, înghesuită între ceilalți călători și mama, că o să ne prindă miliția și o să ne aresteze. Nu ne-a prins. Apoi tot în copilărie, când am furat niște stânjenei din curtea blocului, ca să-i aduc mamei în dar, m-au prins niște vecini și m-au urecheat, apoi mi-au luat și florile, drept pedeapsă. Când am venit și
m-am plâns la mama mi-a zis că așa-mi trebuie, de ce am luat ce nu era al meu? În general educația asta m-a împiedicat să cred în Moș Crăciun, în Făt frumos și în câștiguri la loto. M-a învățat să nu cred în bani nemunciți. Păgubos, dar sănătos.

De învățat am făcut-o cât m-a dus capul. N-am ajuns cineva, dar tot ce am reușit să fac până la vârsta asta a fost pe propriile puteri, fără pile, fără favoritisme. Am învățat, așadar, în familie, că trebuie să fiu cinstită cu mine și cu restul lumii, că trebuie să muncesc ca să obțin orice, iar astea sunt chestii care se încadrează la onoare și probabil moralitate. Fără să fi folosit vreodată cuvintele astea mari, mama cu educația ei medie a reușit să mi le inoculeze suficient de bine încât să funcționeze. La școală, mai târziu, am adăugat alte noțiuni, precum patriotismul, mândria de a fi român, respectul față de valorile naționale. Chestii desuete azi, dar care mă făceau să vibrez într-un fel ciudat atunci când purtam drapelul țării (eram pionier stegar) la ceremoniile la care se intona imnul.

Nu știu să mă caracterizez, dacă sunt o persoană morală sau nu. Dar cred că nu încalc flagrant reguli de bun simț din societate și încerc în continuare să-mi deschid mintea suficient cât să nu le încalc nici altora libertățile. Nu reușesc mereu. Probabil că m-a ajutat să nu deraiez de la sfaturile mamei și faptul că am crescut într-o societate egalitaristă, în care era mai ușor să respecți regulile decât să le încalci. Admit că azi e mai greu pentru tinerii care abia se formează și-și caută repere să facă același lucru. Totuși, cred că tocmai am demonstrat că nu religia a fost cea care a stat la baza formării mele ca om, ci familia. Și aia monoparentală, ca să nu ne mai lamentăm atâta de drama copiilor care cresc azi cu părinți divorțați. A crește un copil de unul singur e greu în orice epocă, fie ea comunistă sau democrată, iar a-i șlefui caracterul este o chestie la care eu nu m-am înhămat. Majoritatea părinților o fac inconștient, după ureche, așa cum se întâmplă de veacuri. Nimeni nu știe care e rețeta de succes ca să crești un copil. Poți să urmezi toate regulile de bun simț și să iasă un eșec fulminant. Pentru că la asta se adaugă anturajul, conjunctura, norocul, ghinioanele, soarta. Într-o mică, foarte mică măsură mai are o influență religia.

A ne amăgi că orele de religie din școli le oferă copiilor educația morală pe care altfel nu au de unde s-o primească e același lucru cu a-ți abandona copilul pe treptele grădiniței/școlii până la 18 ani, apoi să aștepți să-și aducă o cănuță cu apă la căpătâi, pentru că de aia l-ai făcut, ca să aibă cineva grijă de tine la bătrânețe.



Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

4 thoughts on “Cum stam cu moralitatea, noi astia educati in comunism

  1. Adrian

    Nasoală chestie, descântatul. Încercați să-i lăsați pe ceilalți să aibă alte simțăminte decât are sau a avut familia dumneavoastră.

    Reply
  2. NEAMTUL

    Moralitatea tine de educatie, de cultura si mai ales de cei 7 ani de acasa. In comunism exista discernamat de a deosebi BINELE de RAU ceea ce acum nu mai exista. Reperele de dupa 1989 in societatea romaneasca totdeuna au dovedit in final ca sunt niste nulitati si acesta este cel mai mare bai………

    Reply
  3. CETATEANUL

    IMORALITATEA e impusa de sistemul politic ticalos in care nu avem oameni politici ci POLITRUCI cu afaceri mafiote, cu persoane care iau in acelasi timp din bugetul sarac al statului pensii nesimtite, salarii de ministri si de parlamentari. In institutiile statului in A.G.A ori C.A. sunt doar clanuri cu salarii de-i sperie si pe capitalistii „traditionali” de unde moralitate.

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *