Alina Mungiu-Pippidi

Cum invingem formele fara fond?

Presedintele Curtii Constitutionale, Augustin Zegrean, a declarat că eventuala limitare a deficitului bugetar la 3% nu si-ar avea locul in Constituţie, pentru ca ar pune limite guvernului în administrarea ţării. E cu putinţă ca un reprezentant de frunte al elitei juridice româneşti – vorba aceea, şeful Curţii Constituţionale – să nu ştie că o Constituţie este prin definiţie o limitare a guvernului, că avem nevoie de Constituţii tocmai pentru că nici un conducător nu a guvernat bine vreodată neîngrădit? De ce şi-o fi închipuit el că Franţa şi Germania, ţări curat constituţionale, aprobă asemenea reforme? Ca să-şi handicapeze guvernele? Mister.

L-am căutat pe d-l Zegrean pe Google Scholar. Am găsit două referiri despre dînsul şi nimic scris de el, nici măcar în limba română. I-am căutat mai departe biografia: a fost jurist la COMAT şi Electrica Bistriţa, pe urmă avocat şi parlamentar. Păi normal că nu ştie ce e aia o constituţie. În CV însă, fesenistul Zegrean, azi pedelist, şi-a scris că e părintele unei Constituţii – a noastră, saracuţa, care nu se putea apăra. Încă unul din cei zece mii de specialişti ai dreptei – foste stîngi – româneşti. Ce se mai poate face cu el, că şcolile serale s-au desfiinţat? Poate să-l trimitem la o şcoală de vară, cu copiii care silabisesc Magna Carta.

După declaraţia omului de dreapta, am căzut peste o declaraţie de stînga, pe un site nou si simpatic, Criticatac. Este vorba de o doamnă Bazac, susţinînd reformele lui Daniel Funeriu, care ar introduce integritatea în universităţi prin vreo trei articole din noua lege. Lasă că integritatea, mai ales la oameni educaţi care au discernămîntul binelui şi răului, cum se zicea în tinereţea mea în comisiile medico-legale, nu o introduci prin lege.

Articolul doamnei, profesor doctor de altfel sau pe acolo, pornea de la demisia harismaticului ministru de Externe german după ce universitatea i-a retras doctoratul dovedit ca plagiat. Zicea povestea asta fără să-şi dea seama că ea contrazicea exact teza articolului ei, care era, în esenţă, că ministerul, deşi nici el integru, trebuie să fie cel care să facă ordine în universităţile neintegre. Or, exact invers s-a întîmplat în Germania. Universitatea autonomă din Bayreuth e cea care a provocat căderea unui ministru, presupusul succesor al Angelei Merkel, retrăgîndu-i doctoratul.

Nu e ciudat că românul mai are încă încredere că statul e cel care va face curăţenie, în vreme ce oamenii, chiar universitarii, sînt văzuţi ca putrezi? Sigur, deşi prin lege există comisii de etică în universităţi (reglementări scrise de nişte foşti colegi de ai mei de la SNSPA, care erau primii care se ilustrau prin nepotism, mafia manualelor şi altele), cînd am cerut procesul verbal al ultimei şedinţe a unei asemenea comisii în cercetarea pentru Universităţi Curate am descoperit că nu există aproape nici unul. Universităţile nu au probleme de etică, deci nu se ţin şedinţe: nimeni nu reclamă vreun plagiat, concurs aranjat etc.

Reforma Funeriu se bazează pe ideea că rectorii sînt oamenii răi din sistem. Prezumţie naivă: e evident că problema elitei noastre universitare nu e oligarhizarea, că e o problemă mult mai largă de acţiune colectivă. Unde există o masă critică de oameni de calitate se organizează ei singuri, nu au nevoie de lege să le spună că nu e acceptabil plagiatul. Dar, în rest, dacă universitarii au tot ce le trebuie să îşi cureţe universităţile şi nu o fac, te întrebi de cine ar trebui să le cureţe? De ei înşişi?

Am căutat-o şi pe d-na Bazac pe Google Scholar. Nivelul englezei şi spectrul lucrărilor sînt de nivel profesor de socialism ştiinţific reciclat, altfel, spre deosebire de şeful CCR, femeia e harnică şi pare să scrie mult (37 de articole in reviste ale unor ONG, sic). Ce mare avantaj pe studenţii în filosofie, că reformismul i-a trimis la pensie pe Sorin Vieru sau Mircea Flonta, lăsînd generaţia educată sub comunism, de genul d-nei Bazac, să le îndrume lor lucrările de doctorat.

Am căşunat pe aceşti doi oameni că au trecut ieri prin cutia mea de email şi pentru că par serioşi susţinători ai formelor fără fond. Aş putea adăuga n exemple, ale unor clienţi mai vechi de ai mei, pe care nici nu-i cunosc, dar la care m-a frapat distanţa dintre ce ştiu de fapt şi obrăznicia cu care se autopropun publicului ca elite de referinţă, unii cu studii în Occident, dar care nu au învăţat acolo că e imoral să ocupi posturi fără concurs pentru care nu ai nici o pregătire etc.

Asta e elita locală. Ea conţine personaje diverse, de la Boc, autorul de omagii ceauşiste în reviste UASCR, la Ponta, baschetbalistul francofon care studia cu Rodica Stănoiu, la Crin, care a rămas repetent ca să fie cu nevasta, la Cristi Preda, care înainte de revoluţie primise oferta să lucreze la Scînteia (omagiu stilului de lemn şi unei origini sănătoase) care a construit un departament de ştiinţe politice fără nici o lucrare ISI, la stafful fin al lui Emil Constantinescu, întreţinut de Felix şi Patriciu.

Majoritatea miniştrilor care au construit România formelor după 1989 erau minim educaţi (guvernul Roman rămîne cel mai meritocratic). Ţara noastră a avut totdeuna o elită subţire şi oportunistă, dar de bine de rău măcar era educată: din 141 de miniştri cîţi s-au perindat de la venirea lui Carol I pînă la primul război mondial (cinzeci de ani) 101 aveau studii în Franţa, restul – cei mai mulţi – erau educaţi în Germania.

Ţara exemplu de dezvoltare, Coreea de Sud, avea pînă prin anii şaizeci majoritatea judecătorilor seniori educaţi în Japonia; din şaptezeci încoace numărul judecătorilor sud-coreeni cu diplome din SUA a devenit mai mare. Iată, de asta e Coreea singura insulă de protestantism în Asia, deşi nu are protestanţi.

Ce înţeleg eu prin elită? Definiţiile mele sînt sociologice şi funcţionaliste. Grupurile sînt ceea ce fac. Elita ocupă poziţii monopolistice şi controlează accesul neaveniţilor, ţine de putere cu dinţii. Elitele universitare, politice, intelectuale etc. fac găşti de clienţi ca să exploateze rente (de la stat, prin partide, dar şi Patriciu sau Vîntu sînt buni cînd dau), de asta îşi petrec tot timpul apărîndu-şi prietenii şi lătrînd la găştile rivale. Modelul de organizare e colectivist, oamenii avansează în virtutea apartenenţei la un grup şi a relaţiilor personalizate cu şeful de catedră, de partid, de clan etc.

Nu doar politicienii sînt aici: ar trebui să includem, pe dreptate, de la gedesistul umanist care în douăzeci de ani nu a aflat cine e poporul, unde locuieşte el şi de ce nu vine la dezbaterile GDS, la contestatarul său obscur, gen unul Ciprian Şiulea, care se ilustrează prin sublima ignorare a teoriei, manifestată prin lipsa plicticosului obicei academic de a citi şi cita pe cei care – în general mai autorizaţi – s-au pronunţat pe orice temă înaintea lui. Faptul că unii se grupează la dreapta şi alţii la stînga este doar de necesitate: trebuie să ştim unde e fiecare în societatea asta, ca să ştim cînd ne vine rîndul la bucate.

Din fericire, că nu am totdeauna numai ştiri proaste, numărul meritocraţiei începe de cîţiva ani buni să devină semnificativ. Meritocraţii sînt cei care acced anumite poziţii pe merit şi în mod impersonal (îşi trimit CV-ul, dau un examen), au în comun educaţia bună şi faptul că sînt triaţi prin concursuri deschise. Dar formează rareori grupuri, şi
atunci mai degrabă asociaţii profesionale structurate pe relaţii orizontale.

De circa zece ani, de cînd primele generaţii de tineri plecaţi la studii şi-au căpătat doctoratele în Occident, noi am început să avem un număr considerabil din aceştia, între timp ajunşi profesori, economişti principali în bănci de rangul întîi, experţi la ONU. În domeniul de interes social maxim, politici publice, am adunat (şi cercetat) două sute de nume. Ei sînt fie oameni care au o diplomă în politici publice sau în domeniu apropiat, fie deja lucrează pentru vreo organizaţie prestigioasă din domeniu. Majoritatea nu sînt în România. Dar asta nu înseamnă că nu pot fi conectaţi, atraşi, consultaţi, folosiţi etc.

Aş vrea să subliniez că am mare respect şi pentru oamenii din domenii neaplicate – de la matematică la filosofie –, dar nu mă ocup eu de ei. Eu am vrut să prezint pentru prima oară cum arată profilele unor meritocraţi în politici publice, că am început să avem o masă din aceştia (baza de date e deschisă pentru nume noi, vedeţi aici, dar există şi nişte criterii, recomand şi ziariştilor).

Pe scurt, nu e nimic în neregulă cu a fi român. În societăţile deschise, românii de valoare devin meritocraţi (de asta sînt supărată pe Volodea, care se ilustrează făcînd excepţie de la regula asta). În societatea noastră, ei sînt „elite” şi reproduc cu entuziasm colectivismul şi particularismul autohton, care la rîndul lor sabotează din greu depăşirea formelor modernităţii spre un fond mai de substanţă europeană.

De asta, marele nostru test nu o să-l dăm în Occident, deşi trag nădejde că unii născuţi în România vor mai lua premii Nobel pentru ştiinţă. Ci acasă, unde societatea meritocratică e mai departe de noi decît a fost vreodată.

Citeste si despre: Curtea Constitutionala, reforme, cercetare, oligarhizare, universitar.


Articole cu aceeasi tema:
Secretariatul General al Guvernului nu raspunde de cum functioneaza guvernul. Dar cine?
De ce se razboiesc studentii cu Ministerul Educatiei?
Banii statului, luati de curent


Donează și susține-ne acțiunile pentru bună guvernare!

Fondurile colectate susțin bătăliile pe care le ducem în justiție, administrarea aplicației Ia Statul La Întrebări, dar și programele prin care monitorizăm serviciile și instituțiile publice.


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

8 thoughts on “Cum invingem formele fara fond?

  1. mo

    tema articolului, pana a se ajunge la elite… as incepe-o de la cei 7 ani de acasa; dar pt ca nici astia nu pot fi usor depistati ramane,punctual, problema unei legi coherente prin care orice post public se poate ocupa doar dupa un concurs – si asta nu-i deajuns, dupa un concurs perfect tranparent si ekidistant si deci democratic. Acest concurs de ocupare a oricarui post[ evidet, mai ales, cele de la Stat] este crucea prin care, treptat, vom curati ograda de uscaturi. Omagiile mele D.nei Pipidi, de mult timp admirata, dar, iata si D.Sa nu a deprins inca gasirea rezolvarilor pragmatice, punctuale si simple care sa ne scape de lepre… omagiile mele Doamna !

    Reply
  2. cornel

    Meritocratia obligatoriu trebuie sa se faca cunoscuta, sa se impuna democratic. Cred ca sa dorit in cuprinsul articolului d.-voastra, doamna, sa sugerati (cel putin) lipsa totala in momentul actual a autoritati profesionale si morale in actul de conducere administrativ/politic/economic samd. Cu voia d.-voastra, o singura subliniere, gastile, sub denumirea de partide politice, sunt subsumarea mediocritatiilor ce le formeaza, dar extrem, extrem de carozive.

    Reply
  3. Laura

    A existat o initiativa foarte buna a lui Tariceanu, acum 4-5 ani (cred ca cu toate defectele lui, Tariceanu macar a incercat sa promoveze elitele impersonale de care vorbiti) – bursele „Guvernul Romaniei” – sau cam asa ceva. Idea era ca tineri cu advanced degrees in public policy sa fie angajati la revenirea in tara *pe posturi de influenta* in aparatul guvernamental. S-a ales praful de aceasta initiativa – in romania cel putin. A fost copiata litera cu litera in Cehia… si eu stiu de 2 romani masteranzi in canada in international affairs, de care au primit oferte de la *Guvernul Ceh* pentru a lucra in reprezentatna lor la OECD ..

    Reply
  4. Laura

    Poate Correa de Sud nu este cel mai bun model de dezvoltare, poate si datorita faptului ca o buna parte din bazele dezvoltarii au fost puse sub un regim dictatorial – asta e realitatea.

    Dar exista un model recent de dezvoltare, si poate mult mai interesant pt Romania — Brazilia. Chiar si pe acest exemplu aveti dreptate, meritocratismul administratiei publice conteaza. In Brazilia, meritocratismul a inceput sa se instaleze incet incet inca de pe timpul lui Cardoso, dar a continuat sub Lula. Ar fi interesant un case study pentru a intelege mecanismele de impunere a meritocratiei in administratie, intr-o tara care nu este cultural si institutional foarte diferita de Rom

    Reply
  5. LEVITCHI MIHAIL

    Da,imi place comentariul Dvs.Dar ce folos ca foarte putini il citesc,sau iau la cunostinta de starea natiunii,jocurile politice meschine,cumetria cu voiculescu-quintus,stanga-dreapta=picior de lemn!.Revin cu ideia si propunerea editarii de catre ARC.a foilor volante,in scopul informarii celor multi despre cum ar trebuii sa mearga treburile in aceasta tara si ce trebuie sa faca cei multi.Suntem debusolati,manevrati,indobitociti nu stim ce vrem.ARC.trebuie sa-si asume acest mare rol cu concursul membrilor sai,voluntarilor si sponsorilor.Venind cu teme si solutii pragmatice,insistente si viabile.Meritocratia acum,are cea mai importanta sarcina,pe care trebuie sa si-o asume,spijinita fiind de noi toti.Dna.AMP.toata admiratia pentru intregul colectiv.Doamne ajuta.

    Reply
  6. alina mungiu-pippidi

    Un pic de rabdare, si o sa public studiile de caz Coreea de Sud, Brazilia, etc. Asta fac eu, scriu o carte despre drumul spre buna guvernare, compar toate traiectoriile astea inidividuale. Am trei fete braiziliene super-bright care scriu penru mine.

    Brazilia mai mare mult, dar da, progreseaza. Dar intelegeti-ma si pe mine cind spun ca unele categorii trebuie privilegiate financiar: judecatorii, de ex, in Brazilia stagiarii intra cu 10 000 de dolari in sistem.

    Reply
  7. Laura

    Absolut de acord. Privilegii financiare *si* pozitii de influenta. Ambele sunt necesare. Daca angajezi a super bright person ca „policy analyst” la Ministerul Dezvoltarii Regionale si Turismului, cu bani buni, dar care vede ca toate ideile lui sunt nixed de vre-un idiot de sef, atunci sau fuge dupa 2 luni inapoi la UNDP, sau, mai rau, se „elitizeaza” in sensul articolului pe care l-ati scris…

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *