În primăvara anului 2009 perspectivele presei autohtone erau dintre cele mai sumbre. Piața de publicitate căzuse dramatic, iar disponibilizările masive de jurnaliști începuseră încă de la sfârșitul anului 2008. Nu era cine știe ce filosofie să anticipezi că prăbușirea era doar la început ori că cele mai afectate instituții media vor fi tocmai acelea care în anii premergători crizei funcționaseră bazându-se pe performanța editorială dublată de o valorificare (monetizare) a audienței/ tirajului de către departamentele de vânzări. Goarnele partidelor și ale diferitelor grupuri de interese economice nu depindeau în mod direct de banii încasați din publicitate, pentru că ”profitul” se cuantifica în mod diferit (pierderile din activitatea de presă erau compensate cu vârf și îndesat prin legile cu dedicație ori alte decizii politice, la nivel local și național, pe care le influențau).
În acel moment, președintele de atunci al Consiliului Județean (CJ) Cluj, Alin Tișe, a promis presei locale suma de un milion de lei (aproximativ 250.000 de euro la vremea respectivă) din banii public. Motivația acestei susțineri? Promovarea activităților instituțiilor deconcentrate ale CJ Cluj, îndeosebi ale celor din domeniului cultural (dar nu numai). Atât în calitate de membru în Colegiul de Conducere al Asociației Profesioniștilor din Presă Cluj (APPC), cât și de redactor-șef la Clujeanul, m-am opus acestei ”generozități”. Am afirmat atunci că, în ciuda declarațiilor oficiale, scopul inițiativei este de a cumpăra tăcerea presei locale, nu de a promova activitățile deconcentratelor. Am mai arătat (și îmi mențin opinia) că nu sunt împotriva susținerii din bani publici a instituțiilor media. Pornind de la ideea că presa răspunde unei necesități publice (de informare), e normal ca într-o perioadă de criză aceasta să beneficieze de susținere financiară publică. Cu câteva condiții însă: să răspundă cu adevărat interesului public și să poată face dovada (prin auditare) a modului și în ce măsură sunt capabile să răspundă acestui interes public. Au urmat câteva ședințe cu redactori-șefi și patroni ai unor instituții media clujene, în care s-a încercat ”prelucrarea” mea, pentru a accepta diferite criterii paralele/ alternative auditărilor utilizate la acea vreme de presa scrisă și online (în paralel a existat un panel și cu presa locală audio-vizuală). Ceilalți șefi și/sau patroni de ziare locale mi-au sugerat că ar accepta ca Clujeanul să încaseze jumătate din suma promisă (în condițiile în care audiența Clujeanului pe print și online era mai mare decât a tuturor celorlalte locale din print și online la un loc, și singurul care putea proba această audiență cu rapoarte BRAT, SATI și SNA) , iar celelate ziare și online-uri să-și împartă între ele, conform propriilor criterii, restul sumei (detalii despre aceste întâlniri aici). Am refuzat târgul, iar opoziția Clujeanului și a APPC l-au determinat pe Alin Tișe să renunțe la idee.
O lună mai târziu, patronatul Clujeanului(Publimedia/Media Pro) a luat decizia închiderii ziarelor locale (de ce s-a închis un ziar care ani la rând a fost pe profit și lider autoritar de piață, refuzând să suporte pierderile dintr-o perioadă de criză e o altă poveste, care ține de ”regulile” economiei de piață). Moment în care colegii locali mi-au adus cea mai ciudată acuzație posibilă: ”Nu înțeleg cum în negocierile cu Consiliul Județean, Mihai Goțiu a ținut mai mult la principii decât la bani” (!). Am luat-o ca un un compliment, la fel cum am luat și atacurile care au urmat ulterior (și care continuă și acum, în diferite forme), în care am fost catalogat drept ”distrugătorul presei clujene”. Și acum, după cinci ani, îmi păstrez convingerea că, în ciuda sub-finanțării acute a mass-media autohtone, decizia de opoziție a fost cea corectă. Că acceptarea cumpărării presei de către cei care administrează temporar fondurile publice nu ar fi reprezentat (și nu reprezintă) ”o soluție de salvare a presei”. Din păcate, problema direcționării banilor publici către instituții media obediente nu doar că nu a dispărut, ci a îmbrăcat noi forme. Și nu mai vorbim doar de sute de mii de euro din bugetul unui consiliu județean, ci de zeci de milioane de euro din fonduri europene!
La sfârșitul săptămânii trecute, am participat, la București, la prezentarea raportului de monitorizare realizat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) în privința banilor alocați pentru publicitate în proiectele cu finanțare europeană. 70 de milioane de euro este suma prevăzută pentru publicitate în aceste proiecte pe anul 2013. Estimarea este una minimală (7.000 de contracte nu au putut fi documentate deoarece AM POS DRU și AM POS CCE au considerat că informațiile privind achizițiile realizate în cadrul unor proiecte finanțate din bani publici nu reprezintă informații de interes public, conform raportorului CJI). Vorbim de mai bine de un sfert din piața totală de publicitate din România. Presa ar avea toate motivele să se bucure pentru această ”abundență” de publicitate publică. Sau nu? Sau nu…
Pentru că ceea ce anticipasem în 2009, în cazul amintit mai sus, s-a generalizat. Majoritatea covârșitoare a contractelor de achiziții de publicitate din fonduri europene s-au încheiat prin încredințare directă. Banii au fost direcționați către ce instituții de presă au dorit beneficiarii finanțărilor. Fără licitație și fără obligația de a prezenta, la final, vreun impact al publicității contractate (numărul de persoane la care a ajuns mesajul). Fără a mai vorbi de calitatea mesajelor ”comunicate”. În fapt, tot ceea ce a contat a fost ca la final, beneficiarul să poată raporta că a cheltuit banii! Nicidecum cu ce folos (de fapt, în folosul cui). Era de așteptat ca banii să ajungă către patronii instituțiilor media ”de casă” și/sau pentru ”a salva presa”, iar dacă au ajuns și în altă parte, de cele mai multe ori a fost pentru a înmuia spiritul critic al jurnaliștilor dependeți de acești bani. Evident, o diluare a criticii atât în raport cu cheltuirea banilor din proiectele cu finanțare europeană în discuție, cât și în raport cu beneficiarii direcți ai acestor finanțări. Raportul nu a analizat (nici nu ar fi avut cum într-o abordare exhaustivă) și situația a numeroase instituții media (cea mai mare parte din mediul online) înființate peste noapte tocmai pentru a ”absoarbe” aceste fonduri de publicitate! Un site poate fi construit cu câteva zeci (cel mult sute) de euro, asigurarea unui conținut minimal (de cele mai multe ori prin agregare de știri) se poate face cu doi-trei ”negrișori”, iar cu câteva zeci de euro se poate cumpăra trafic la greu (oricum, în raportarea finală nu se solicită o evaluare a impactului publicității).
Astfel, zecile de milioane de euro prevăzute pentru publicitate în diferitele proiecte cu finanțare europeană nu doar că nu ajută presa, ci o distorsionează extrem de grav, într-un mod care putea fi (și poate fi în continuare) cât se poate de ușor de anticipat. Iar distorsiunile sunt de toate tipurile: recompensarea presei ”de casă”,cumpărarea tăcerii,concurență neloială (prin favorizarea unor instituții media în detrimentul altora) ori, pur și simplu,crearea unor pseudo-produse media cu funcția de aspiratoare de banii publici. Nu, cu siguranță, nu acesta este rostul banilor publici și nici nu ne aflăm în fața unei soluții ”de salvare a presei” (mai degrabă de îngropare definitivă a ei).
În cadrul prezentării raportului de monitorizare de către CJI s-a discutat despre o anume contradicție (cea dintre scopurile pentru care sunt alocați acești bani și rezultatele obținute). Personal, apreciez că nu e vorba de nicio contradicție. În realitate, nu e nevoie (și e contrar tuturor regulilor jurnalistice) ca o instituție media să fie plătită pentru a publica/ promova proiectele cu finanțare europeană. Ținând cont de interesul public intrinsec pe care aceste proiecte îl au, comunicarea profesionistă a acestora de către beneficiarii lor ar trebui să fie suficientă pentru a obține acoperire mediatică onestă (în caz contrar, fie proiectul finanțat nu reprezintă cu adevărat un interes public, fie e prost comunicat către jurnaliști). În cazul acelor proiecte cu finanțare europeană care presupun realizarea unor produse sau servicii care au nevoie de publicitate, e suficient să fie aplicate regulile legate de publicitatea din surse private (cumpărarea de spațiu publicitar în mass-media, cu delimitarea clară a conținutului editorial de cel publicitar, și fără ca acest lucru să presupună vreo obligație sau să influențeze în vreun fel conținutul editorial). Iar dacă instituțiile europene vor cu adevărat să ajute presa, o pot face la modul direct, nu prin intermediari (cu interese mai mult sau mai puțin discutabile), cea mai mare parte a banilor utilizați acum pentru publicitate/promovare putând fi direcționați pentru a finanțata proiecte strict legate de mass-media (de formare și profesionalizare de jurnaliști, de sprijinire directă a unor instituții media pe bază de concurs de proiecte etc.).
Aparent, e lucru de mirare că la Bruxelles nu s-a anticipat și nu s-a înțeles până acum cât de grav pot distorsiona mass-media actualele proceduri de achiziție a publicității publice și, mai ales, chiar ideea în sine de a aloca (de a plăti) presa pentru publicarea/promovarea unor proiecte finanțate din bani europeni. Singura ”acoperire” a unei asemenea idei e că apariția siglelor proiectelor și, în special, a siglelor instituțiilor UE ar avea rolul de a întări sentimentul comunitar, unitatea europeană. Dar rispirea banilor publici (pentru a nu mai vorbi de utilizarea lor discreționară) nu face decât să genereze un sentiment exact contrar, legat de ineficiența (sau chiar coruperea) instituțiilor europene.
P.S.: Sinteza raportului CJI o puteți citi aici .
