Cultura enervează, contează și activează, domnilor Iohannis și Cioloș! De ce ies oamenii în stradă pentru Vlad Alexandrescu

Da, așa este, ministrul Vlad Alexandrescu a deranjat grupuri de interese majore în scurtul său mandat. În fruntea listei și cele mai vizibile au fost și sunt deciziile privitoare la Roșia Montană, legate de includerea localității (într-un mod extins) pe lista Monumentelor Istorice, respectiv pe lista tentativă a României la UNESCO. Pentru cei care poate au uitat: în Afacerea Roșia Montană sute de milioane de dolari (din jumătatea de miliard pe care compania susține că i-a ”investit” în proiect) au ajuns în conturile presei și a multor jurnaliști corupți, au plătit deconturile de deplasări prin Noua Zeelandă și prin alte țări a politicienilor și jurnaliștilor, au scos din foame firme de consilieri județeni, cea a nevestei primarului din Roșia Montană, a unor diferiți funcționari din domeniul patrimoniului și mediului ș.a.m.d. Și dincolo de aceste sute de milioane de dolari cărora li s-a închis robinetul prin deciziile ministrului (că nu e vorba doar de RMGC ori Gabriel Resources, ci de orice firmă care, pe viitor, ar vrea să vină cu un proiect mai frumos parfumat), miza în sine a afacerii e de miliarde de dolari.

Comparabile sunt însă și interesele marilor rechini imobiliari, care l-au văzut pe Bau-Bau în fața ochilor atunci când Vlad Alexandrescu a dat startul pentru elaborarea Codului Patrimoniului, pachetul legislativ pe care mai toți miniștrii anteriori l-au promis, dar niciunul n-a avut curajul să-l pornească. Asta cu atât mai mult cu cât acțiunile unui ministru care sună direct la 112 pentru a stopa lucrări ilegale în Piața Romană creau premisele ca un asemenea Cod al Patrimoniului să fie chiar pentru patrimoniu, nu doar niște legi edulcorate, lipsite de sancțiuni drastice și, implicit, de putere reală.

În scrisoarea adresată GDS, Vlad Alexandrescu numește și de interesele pe care le-a deranjat în domeniul Educației. Și acestea nu sunt, la rândul lor, minore. Aici nu vorbim doar de banii pe care școlile de doctori în plagiat le storc din bugetul public, ci de influența pe care multe universități, mai mari sau mai mici, o exercită la nivel național sau local (Reșița, Târgu Jiu ori Galați fiind doar câteva exemple mai cunoscute despre modul în care baroniile locale sunt susținute și se susțin cu ajutorul universităților de stat – fie oferind sinecuri pentru aparatul de partid care nu are suficiente posturi pentru a-și răsplăti toți locotenenții, fie oferind birocrației locale absolvenți dependenți de baroni, pe de o parte pentru că diplomele lor nu au cine știe ce acoperire pentru a fi competitivi în mod real în societate, pe de altă parte pentru că și aceste diplome sunt, nu de puține ori, sunt cumpărate, ceea ce îi leagă definitiv de sistem).

Poate cel mai puțin vizibil sector e cel al operatorilor culturali. Termenul versus nu ar fi cel mai corect de pus între cultura instituționalizată (teatre și opere naționale și de stat, muzee mai mari sau mai mici) și cultura independentă (în mod normal cele două sectoare ar trebui să colaboreze, dincolo de competiția onestă de produse și servicii culturale), dar există, totuși, niște amănunte care le pun major în contradicție. În primul caz, avem de-a face, de cele mai multe ori, de structuri osificate, neperformante sau performante doar parțial, dar care au avut și au parte de prioritate la împărțirea feliuței de la Cultură. O stagiune proastă a unui teatru național sau de stat va fi finanțată aproape integral de la buget, chiar dacă trei sferturi din piese există doar pentru a umple afișul. Unul sau două spectacole ratate de un operator independent poate fi sfârșitul acestuia. Un mare muzeu poate sta cu zeci de săli goale pe parcursul unui an, dar la final, noi toți contribuabilii la bugetul public îi vom plătim utilitățile și administratorii. Utilități și administratori care, doar într-o lună și doar în cazul unui muzeu, reprezintă echivalentul bugetului unui festival cultural independent care adună mii sau zeci de mii de participanți. Asta nu înseamnă că toți operatorii culturali instituționalizați sunt ineficienți, ci doar că, prin faptul că lipsește o competiție reală de proiecte și programe, tind să se osifice și să se transforme în sinecuri (una dintre cele mai mari inegalități, dacă nu cea mai mare, constă în faptul că pentru independenți nu există absolut NICIUN program de finanțare pe mai mulți ani – astfel, e extrem de dificil să-ți formezi și să-ți menții o echipă puternică, trebuie să aplici în fiecare an la diferitele linii de finanțare etc.; în același timp, operatorii instituționalizați au liniștea unui buget care să le asigure măcar chiria și un venit minimal, indiferent de calitatea produselor și serviciilor culturale pe care le oferă). Vlad Alexandrescu a pus pe picior de egalitate independenții cu instituționalizații, lucru care, nu e de mirare, le-a transmis un fior pe șira spinării celor din a doua categorie. Fără a generaliza, mulți dintre ei nu sunt capabili să scrie un proiect, ca să nu mai vorbim de un program (nu mă refer aici la concursurile pe posturi – se poate întâmpla să fie mai mulți candidați performanți pentru un post, iar diferențierea să se facă în funcție de subiectivismul inerent, omenesc – nu oneros – al membrilor juriului). Există și excepții fericite, dar îndrăznesc să pariez pe sectorul independent într-o eventuală competiție cu managerii instituționalizați dacă în joc ar intra cea mai mare parte a bugetului Culturii, nu doar fărâmiturile Ba, mai mult, cred că ar fi o victorie la scor.

Mulți s-au mirat nu doar de faptul că există o susținere publică pentru Vlad Alexandrescu (pe principiul ”pe cine interesează ce se întâmplă la Cultură?”), ci și de amploarea mobilizării și impactul subiectului demisiei ministrului, cu atât mai mult cu cât s-a nimerit să se întâmple cu câteva zile înainte de Paști (și de 1 Mai), când mai toți au alte gânduri pe cap. Răspunsul îl oferă, în cea mai mare parte, tocmai acest sector independent ignorat (în mod vinovat și/sau inconștient) de mai toate Guvernele de până acum. Manageri de asociații culturale sau de spații culturale alternative, regizori și actori din cinematografia și teatrul independent, curatori și artiști plastici, arhitecți, membri sau nu ai unor ONG-uri din domeniul patrimoniului, activiști și ONG-uri de mediu, librari, organizatori de festivaluri și târguri culturale, voluntari pe care i-am întâlnit adeseori sprijinind asemenea evenimente sunt cele mai multe nume de pe lista celor care au semnat petițiile privitoare la Vlad Alexandrescu. Dar nu faptul că numele lor se regăsesc pe listă, ci rețelele pe care fiecare dintre acești membri ai sectorului independent și le-au format în timp sunt cele care fac diferența. Luate separat, fiecare poate conta mai puțin, puse la un loc pentru o cauză comună, reprezintă o forță. Tot ceea ce s-a întâmplat începând cu 2011 (cu ”Hunoriadele” puse în scenă în piețele publice de la București, Cluj, Iași, Baia Mare și în alte localități, după ce instituțiile ministerului Culturii condus atunci de Kelemen Hunor au eliberat abuziv certificatul de descărcare de sarcină arheologică pentru Masivul Cârnic din Roșia Montană), apoi continuând cu 2012, 2013, 2014, 2015 și până acum este explicabil tocmai prin aceste rețele și micro-rețele care au înțeles și înțeleg să se mobilizeze împreună.

Spun asta pentru a înțelege și domnii Dacian Cioloș și Klaus Iohannis cine sunt oamenii care îl susțin pe ministrul Vlad Alexandrescu și reformele pe care acesta le-a inițiat. Să înțeleagă că e vorba de cetățeni care atunci când sunt tratați cu ignore și cu flit s-au obișnuit să rostogolească bulgărele de zăpadă până s-a transformat în ditamai avalanșa care a măturat deja mai multe guverne, a rupt o coaliție de guvernare sufocantă și a schimbat în mod radical rezultatul unor alegeri prezidențiale. Asta nu e o amenințare (departe de mine gândul într-o zi de Paști), ci doar o constatare. Faptul că România a intrat într-o perioadă a schimbărilor determinante de mentalități e o realitate care a devenit vizibilă (pentru cei care au fost cât de cât atenți) încă din 2011. Că această schimbare este una culturală ține, de asemenea, de evidențe. Domnii Cioloș și Iohannis au două opțiuni: prima: să sprijine această schimbare, să pună osul, să lase la o parte orgoliile (și să-și trimită în vacanță niște consilieri) și, implicit, să accelereze acest proces; a doua: să continue să mimeze că nu știu de grupurile de interese invocate de Vlad Alexandrescu, să mimeze reforma (cu unii precum ministrul Curaj), dar, în fapt, doar să tragă de timp. E alegerea lor cum vor intra (sau vor ieși) în istoria contemporană a României. O istorie pe care, cu toate obstacolele, o vom scrie noi, împreună (și în stradă la nevoie), nicidecum tovarășii cu stele pe umăr blagosloviți cu sinecuri prin colegiile, universitățile și academiile serviciilor secrete și/sau de miliție.

***

Citește și: MOBILIZARE: #VladRamane. Proteste anunțate la București, Cluj și Timișoara