Mihai Goțiu

Cui îi e frică de Cătălin Tolontan. Și de presa curată

La începutul anului 2009, când presa de la noi și de aiurea s-a prăbușit, afirmam că pentru jurnaliști supraviețuirea în profesie va fi nu doar extrem de dificilă, ci și individuală. În cel mai fericit caz în grupuri restrânse. În cea mai mare parte am avut, din păcate, dreptate. Am fost infirmat însă de Cătălin Tolontan și cei de la Gazeta Sporturilor, care au reușit să supraviețuiască în echipă. Și au supraviețuit într-un mod cu mult mai onorabil decât ar fi permis contextual economic, social ori politic. Iar acesta e deja un motiv foarte bun pentru a fi atacați și huliți.

O amintire

Se întâmpla pe la sfârșitul anului 1999. De câteva săptămâni începusem colaborarea ca reporter special cu ProSport (echipa care e acum la GSP) și pregăteam lansarea ediției de Transilvania. Scriam un articol despre perioada lui Lucescu la Hunedoara. Despre ambiția unui fost Erou al Muncii Socialiste (un personaj și el, care a dat mâna cu Gagarin și cu Mao) de a-l aduce la Corvinul, cum l-a sunat acesta pe Verdeț pentru a obține aprobarea, despre cum semna pe atunci Lucescu cu ”om al muncii la Combinatul Siderurgic”, despre ghetele pe care le-a purtat la ultimul joc oficial găsite în vitrina unui fost președinte de club și multe alte amănunte. Într-un final, când ora de tipar se apropia amețitor, iar restul ziarului era aproape gata, m-am ridicat de la calculator. 16.000 de semne. Cam atâtea încăpeau într-o pagină în vechiul format al ProSport. Problema era însă că un sfert de pagină era antamată pentru publicitate la o bancă. Tolo mi-a cerut să tai cam un sfert de articol. Scrâșnind din dinți, m-am reașezat la tastatură și, după încă jumătate de oră, am reușit să scot cam o mie de semne. M-am declarat bătut și i-am zis lui Tolo să taie el restul. N-a reușit nici el. A luat telefonul și a sunat-o pe directoarea de vănzări, să-i ceară mutarea reclamei în altă pagină. Nu se putea, poziționarea era fixă. Discuția s-a încins și, în cele din urmă, Tolo și-a impus punctul de vedere, reclama a fost amânată, iar articolul a intrat pe toată pagina. Să nu-și închipuie cineva că piața de publicitate era mai consistentă în urmă cu 15 ani decât acum, astfel încât să-ți asumi cu inimă ușoară riscul pierderii unui client (majoritatea clienților erau pe atunci firme de stat, iar contractele erau direcționate politic, cele din domeniul privat reprezentau o raritate – nu luaseră avânt nici dezvoltatorii imobiliari, telefonia mobilă doar ce scotea capul pe piață, dintre marii retaileri doar Metro deschisese în câteva orașe, mall-urile erau un concept necunoscut). Și, totuși, între hăicuirea conținutul editorial și publicitate, a câștigat editorialul. Cu toate neajunsurile de atunci, privind retrospectiv, se poate spune că au fost niște ani buni pentru presă. În care se deprindeau niște reguli și chiar se aplicau într-o măsură din ce în ce mai mare. Cel puțin până către finalul lui 2008.

Apoi lucrurile nu au mai fost la fel. La un moment dat, lui Tolo i s-a reproșat că a cedat prima pagină unui client de publicitate. Dar nu a trecut foarte multă vreme până când The New York Times a acceptat reclame pe prima pagină a ediției tipărite. Ziarele și-au redus dimensiunile și, implicit, și conținutul editorial. Nu poți ignora schimbările, asaltul online-ului, căderea pieței de publicitate, reducerea timpului pe care cititorii îl au la dispoziție pentru lectura presei și multe alte detalii. E dureros când, ca jurnalist, ești pus în situația de a oferi mai puțin, dar și mai dureros ar fi să nu mai oferi deloc. Însă în ”puținul” pe care GSP a continuat să-l ofere se regăsesc anchete pe care nu multe alte instituții media (sau niciunele) le-au inițiat și le-au dus până la capăt. A fost o perioadă în care, la diferite întâlniri, discuții, conferințe, simpozioane legate de jurnalism  eram întrebat despre presa de investigație și singurul exemplu pe care puteam să-l ofer era GSP (ca echipă și ca instituție media, nu ca eforturi solitare ale unor ziariști ori ale unor mici grupuri răspândiți/răspândite prin alte redacții). Efortul echipei jurnalistice de la GSP s-a văzut (și a contat) în anchetele notorii ale Dosarului Transferurilor, Dosarul Ridzi ori Dosarul Loteria Română (încheiat ieri, după 12 ani de la publicarea primelor articole, cu condamnarea la 4 ani de închisoare a fostului vice-premier George Copos). Pe rol e Dosarul Galei Bute, o altă investigație GSP, în care procurorii sunt din ce în ce mai aproape de Elena Udrea.

Puneți la un loc toate numele implicate în aceste dosare, toate conexiunile politice și economice ale acestora și vă veți face o idee despre sumele pe care, cel mai probabil, GSP le-a ratat ca încasări de publicitate, fie că e vorba de bani publici (s-a schimbat schema între timp, nu mai vorbim de mari firme/companii de stat care direcționează reclame în funcție de docilitatea, dacă nu chiar obediența, diferitelor instituții media, ci de fonduri/proiecte europene – tot publice – care ajung cu dedicație în presă, detalii aici), fie de banii firmelor private, deținute, controlate sau conexate intereselor celor aflați pe lunga listă a dosarelor amintite. Asta în condițiile în care jurnaliștilor de la GSP nu li s-ar fi putut bate obrazul dacă ”puținul” spațiu editorial care le-a mai rămas la dispoziție l-ar fi utilizat exclusiv eșecurilor naționalei de fotbal ori succeselor Simonei Halep. Pentru subiectele care țin strict de domeniul sportului și-au primit premiile binemeritate și deloc puține din partea breslei. Pentru celelalte și-au luat lături în freză. Din nou, deloc puține. La pachet cu filaje și amenințări, mai mult sau mai puțin voalate. În felul lor, și acestea tot un fel de premiu reprezintă.

Direcția dinspre care vin atacurile din ultimele săptămâni nu e greu de intuit. Cu atât mai mult cu cât ”acuzațiile” scoase la înaintare nu reprezintă vreo noutate. Și nici rețeta nu e nouă. Am simițit-o și eu pe propria piele în mai multe rânduri, când am scris despre Roșia Montană. Și se manifestă și în alte domenii, nu doar în jurnalism. Într-o societate mediocră, cei care ies din normă, care reușesc să înfrângă damnarea prestabilită, trebuie să facă față unui asalt multiplu, atât direct, din partea celor interesați oneros, cât și indirect (printr-o susținere tacită, dar uneori și expresă) din partea celor din aria în care profesează (care nu mai pot folosi drept scuză pentru propriul eșec scuza conform căreia ”nimeni altcineva n-ar fi putut face mai mult în România”). În loc să se privească în oglindă ori să lupte împotriva condiționărilor economice, sociale, politice care îi împiedică să-și depășească mediocritatea în care se scaldă, construiesc scenarii conspiraționiste (de genul celor prin care de la porc se ajunge la manierism – pentru că, nu-i așa, din păr de porc se fabrică pensule pentru pictorii manieriști…) și atacă succesul altora pentru a justifica și masca propriul eșec.

Până în urmă nu cu mult timp, combinația dintre atacurile celor direct interesați (cei deranjați, în cazul de față, de dezvăluirile din Gala Bute) și cele ale mediocrităților din breaslă (deranjați de faptul că GSP a reușit să activeze în limitele normalității jurnalistice) ar fi putut fi letală. Sau măcar să cauzeze daune majore. Am urmărit reacțiile generate de ”dezvăluirile” privitoare la Cătălin Tolontan din ultimele săptămâni. Și am zâmbit mulțumit. Pentru că, spre disperarea inițiatorilor, numărul celor care au marșat a fost foarte restrâns. Mult mai restrâns decât al celor care au arătat mizeriile din culise. Atacul s-a întors precum un bumerang în freza celor care le-au colportat. E semn că atât societatea, cât și breasla – atât cât a mai rămas funcțională – se maturizează. E capabilă să discearnă între demersurile jurnalistice oneste și cele la comandă. Între o anchetă (și campanie) de presă și un atac jenant îmbrăcat în straie jurnalistice.

Și am mai văzut ceva în aceste atacuri. O teamă, frustrare, amenințare la adresa inițiativei Coaliției pentru o Presă Curată. Chiar și în condițiile în care obiectivele pe care și le-a propus sunt minimale, legate de transparență (o instituție media poate face tâmpenii și dacă nu e plătită să le facă, la fel cum prezentarea surselor de venituri, patroni sau publicitate nu garantează onestitatea), există o temere la adresa acestei initiative. Cel mai probabil e o frică privitoare nu atât la rezultatele formale ale proiectului, ci la ideea în sine că mai mai mulți/ multe jurnaliști/ instituții media/ ong-uri din domeniu înțeleg să colaboreze, să-și asume și să respecte niște reguli minimale. Începând cu cele ale transparenței. Nu poți să știi niciodată la ce se poate ajunge de aici, așa că mai bine acționezi preventiv, și-au zis. Frica apără bostănăria, interesele oculte ale presei, cele economice și cele electorale. În cazul de față însă, frica îi dă de gol. Și, lucrul cel mai bun în toată această poveste, arată că în ciuda tuturor loviturilor primite în ultimii ani, presa onestă nu a fost cu eliminată cu totul. Că mai contează încă. Altfel n-ar investi cineva atâta energie (și nu doar energie) ca să o lovească.

P.S. Cătălin Tolontan nu are nevoie de avocați. Are pielea suficient de tăbăcită și suficientă experiență pentru a face față și pentru a răspunde atacurilor așa cum știe mai bine – continuând să-și facă treaba de jurnalist. În plus, ”presa care scrie despre presă” nu e neapărat un ”subiect de presă”. În cazul de față însă, atacurile nu sunt venite din presă, ci prin intermediul presei (e un detaliu mic, dar esențial). Mai mult decât atât, am mai învățat ceva în anii ăștia de criză: atunci când simți nevoia de a fi solidar cu cineva, nu lăsa pe mâine, că nu trece. Și nici nu strică.


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *