Criterii de promovare în învățământul superior – eterna controversă

În buna tradiție a învățământului românesc, legislația se schimbă perpetuu. Singurul element constant, e, paradoxal, schimbarea. În aceste condiții era de așteptat ca, odată instalat la guvernare, Partidul Social Democrat să dorească, ce altceva decât o nouă lege a educației. Sunt foarte multe chestiuni care merită discutate. Dar una care ne privește direct pe toți cei care ne desfășurăm activitatea în universități sunt criteriile de promovare. Ultimii ani au adus în acest domeniu inechități, incoerențe și multă nedreptate. La ce anume mă refer? În primul rând o chestiune de principiu. Ca simplu cadru didactic universitar te simți nu odată captiv între două tabere adverse.

Tabăra 1: Oportuniștii. Incriminați adesea și cu alte ocazii, ei sunt totuși produsul perfect al capitalismului academic. Capitalismul academic este, în linii mari, un sistem în care nu contează împărtășirea cunoașterii – contează prea puțin activitatea didactică la promovarea pe post – cât mai ales extragerea de foloase din justa plasare a informației profitabile – contează unde anume îți plasezi articolele, cât de bine știi să le valorifici pe piața revistelor academice, cât de bine știi să te vinzi și să-ți creezi ”un brand” de cercetător de top. În România, acest tip de sistem l-a înlocuit pe cel tradițional, conservator, bazat pe o comunitate restrânsă ce profesori universitari care se cunoșteau foarte bine și în care promovarea se făcea ca urmare a recunoașterii meritelor de către colegii de breaslă. În prezent, avem indivizi care știu să se orienteze, să vâneze magistral mult râvnitele puncte din grila de evaluare. Uneori o fac prin metode reprobabile. Dar eu am încetat demult să-i mai condamn. Ei sunt rezultatul unui sistem care ne transformă pe toți într-un soi de manageri ai propriei reputații științifice, de specialiști în marketingul propriilor ”producții” științifice. Unii dau un aer mioritic întregii afaceri publicând la edituri pecum ”Denbridge Press”, un fel de ”Adibas” al cercetării științifice. O pată de culoare românească într-un peisaj de corporatism academic ”high class”. Diferența este însă una de grad, nu de  natură.

Tabăra 2. Puriștii. E un lucru curios. Cu cât se găsesc metode mai inventive de păcălire a sistemului bazat pe puncte și externalizarea evalurării, cu atât se înăspresc standardele de cuantificare a calității cercetării științifice. Ce înseamnă ”externalizare”? Ceva destul de controversat. În ultimii ani, la examinarea unui dosar de conferențiar, nu mai stă nimeni să citească ce anume  ai scris. Dacă ai publicat în reviste academice de top – înțelegând aici reviste indexate în anumite baze de date – înseamnă automat că ești validat de o comunitate științifică. Înseamnă deci că acei membri ai comitetului redacțional au prioritate în raport cu comisia de examinare. Iar aici lucrurile sunt foarte problematice. Știu multe cazuri în care articolele nu au fost scrise de persoana care dorește să promoveze sau să obțină fonduri pentru cercetare, pentru că, nu-i așa, mereu se găsesc căi de a ocoli regulile. Cum spuneam, e un lucru curios. Cu cât gașca oportuniștilor devine mai inventivă, cu atât gașca puriștilor devine mai severă. Ca răspuns la ingenioasele tenative de fentă se propun standarde pe care abia un profesor plin la o universitate de top din străinătate le-ar îndeplini, criterii din ce în ce mai dure, rigorism extrem.

Din acest război au rezultat niște inechități greu de justificat. În primul rând, s-a mers pe ideea de a reuni specialiști din diverse domenii de studiu pentru a propune criterii de promovare. Pentru a ajunge conferențiar sau profesor universitar se presupunea că fiecare domeniu trebuie să propună propriile criterii. Așa s-a ajuns la inechități.

Ca să înțelegeți mai bine, voi oferi un exemplu. Orice asemănări cu persoane sau întâmplări reale sunt impur întâmplătoare. Persoana X lucrează într-un departament de Comunicare și Relații Publice. Științele comunicării se încadrează la comisia de științe sociale. Până aici nimic neobișnuit. Totuși Persoana X a promovat pe un post de conferențiar universitar respectând criteriile de la comisia de filosofie. De ce? Ei bine, aici s-au înfruntat două școli de gândire. O  fel de zeitate locală în persoana șefei departamentului juridic pretindea fără drept de apel că tot ceea ce contează este doctoratul și tipul disciplinelor care au fost scoase la concurs. Dacă acestea sunt de filosofie, candidatul va concura după criteriile de la această comisie. Nu era nici un chip să te opui. Firește, existau și voci disidente care susțineau că, din contra, dacă departamentul este de științele comunicării, trebuie musai să ne aliniem standardelor de la comisia de științe sociale. Vocile lor însă se auzeau și la propriu și la figurat mult mai stins, așa că, din Olimpul reglementărilor juridice, s-a transmis că trebuie să urmezi criteriile comisiei unde ai doctoratul. Firește și aici era o problemă. Chipurile, dacă Persoana X avea doctorat în filosofie, litere sau orice alt domeniu în afară de științele comunicării, nu prea putea să devină conferențiar într-un departament de comunicare și relații publice. Oricât de inimos argumenta Persoana X că însuși decanul primei facultăți de profil reînființate după 89, Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, profesorul Mihai Coman, are doctorat în litere, de la nivelul la care ne afla, Persoana X nu se putea face auzită.  Dar, ce să vezi, printr-o interesantă întorsătură a sorții – fiindcă, orice s-ar spune, destinul joacă un rol teribil de important într-un sistem atât de ”previzibil” – pentru Persoana X a fost chiar avantajos! Zeitățile juridice și însăși Fortuna și-au dat mâna în chip fericit. Singura problemă e că aici apare inechitatea despre care vă povesteam. Cum fiecare comisie a optat pentru standarde diferite, la științele comunicării cu un articol într-o revistă indexată ISI, peste douăzeci de articole BDI, cinci manuale universitare și vreo douăzeci de conferințe științifice Persoana X se încadra la limită! La comisia de filosofie însă, punctajul minim era de 100 de puncte, iar Persoana X a totalizat peste 600 de puncte – întrunea de șase ori, deci, punctajul cerut! Las cititorii să judece  cam cât de echitabil este acest sistem de promovare.

Dar asta e o poveste de demult. În actualitate tabăra puristă a contraatacat și a înăsprit criteriile de promovare. Totuși la comisia de filosofie minimul e undeva pe la 300 de puncte. Persoana X poate sta încă liniștită în vreme ce confrații de la științe sociale plâng amarnic.

Cum să ieștim de aici? Eu cred că trebuie să ne confruntăm cu niște monștri mult mai periculoși decât lasă să se vadă articolul meu. Dacă e o cale de a depăși aceste probleme este tocmai abandonarea celor două extreme, oportunism versus purism. Oportunismul e destul de lesne de combătut în plan teoretic și foate dificil de combătut în plan practic. Emilia Șercan, dar și alții, au umplut pagini întregi cu articole despre încălcări flagrante ale standardelor academice, fie ele și minimale. În ciuda acestui fapt, deși în plan teoretic toată lumea le incriminează, în planul repercusiunilor directe – returnarea beneficiilor bănești, retrogradarea școlii doctorale, sancțiuni date și conductătorului de doctorat care a girat plagiatele – mai e foarte mult de lucru. În plus, se accentuează culpa personală și mai puțin cea sistemică. Or, trebuie să înțelegem că aceste derapaje au fost posibile pentru că nu am avut o platformă electronică în care să încărcăm tezele de doctorat, softuri anti-plagiat, reglementări clare privind repercusiunile în caz de plagiat, etc. Astfel, eu consider că pedeapsa aplicată strict punctual câtorva persoane nu rezolvă prea multe în absența unei schimbări a condițiilor care au condus la asemenea rezultate.

Surprinzător, mult mai greu de combătut este tabăra puristă. Adepți ai unei perspctive destul de simpliste asupra valorii – trebuie să ai ISI și citări în ISI, precum și granturi – această tabără este, în opinia mea tributară unei viziuni foarte romantice asupra profesorului universitar. Mitul excepționalismului face încă ravagii în educația noastră preuniversitară și ne îndeamnă mereu să căutăm turnuri de fildeș în care valorile sunt certe, imuabile, absolute. Mereu căutăm modele de cercetători excepționali, fenomenali, geniali (și aici nu mă pot abține să nu amintesc de observația profesoarei Mihaela Miroiu despre faptul că ”geniu” nu are formă și pentru feminin). Deși trăim în plin capitalism academic, așteptările noastre de la profesorii universitari ne plasează undeva în epoca romantică, în care el, cercetătorul de geniu este mânat doar de pasiunea pentru cunoaștere. Îl vedem cu eternul sacou rupt la coate într-o mansardă mizeră scriind ecuațiile care urmează să schimbe soarta lumii. Deși noile cerințe academice ne conduc tot mai contrângător către postura de lucrător intelectual furnizor de articole pentru reviste de prestigiu fără remunerație se pare că tabăra puristă a rămas blocată în această viziune excepționalistă a cercetătorului de geniu. Or, cred că pentru asemenea năzuințe ar trebui să existe un titlu special, ”profesor emerit” oferit în condiții de performanță excepțională. Pentru muritorii de rând care nu doresc să trudească singuri în mansarda mizeră și să rămână pe veci căsătoriți cu știința ar trebui gândite niște criterii echitabile și realizabile pe o durată acceptabilă de timp. Sentimentul actual este că tabăra puristă dorește să se izoleze în turnul de fildeș al valorilor imuabile și să și închidă ușa după ea! Or, firește vom întina nițel templul cunoașterii, însă aici putem suspecta o oarecare dorință de a deține un monopol asupra capitalului simbolic oferit de titlul universitar.

Cum spuneam, e foarte greu să depășim această mitologie excepționalistă pentru că, din păcate, noi înșine am uitat ce e solidaritatea. Găsim tot felul de chichițe în activitatea științifică a colegilor: ba că X are ISI la o revistă românească, ba că are cărțile prea lungi și diluate, ba că le are prea scurte. O mare parte din timp o pierdem criticându-ne colegii. Or, câtă vreme noi căutăm cercetătorul perfect, genial și excepțional printre muritorii de rând, tabăra oportunistă înflorește nestingherită.

Repet: singura noastră soluție este să negociem aceste criterii de promovare de pe poziții de lucrători intelectuali, de salariați care au obligații, dar și drepturi. În plus, e vital să revenim la valoarea solidarității și să milităm pentru cauze comune vitale în creșterea calității științifice:

• Crearea unei infrastructuri de cercetare care să permită accesul facil la toate publicațiile importante pentru toate cadrele didactice universitare
• Reglementări clare privind decontarea cheltuielilor aferente conferințelor științifice
• Crearea unui fond extins destinat organizării de manifestări științifice (actualmente condițiile de aplicare sunt foarte dure și fondurile foarte restrânse)
• Finanțarea a cât mai multe proiecte de cercetare
• Criterii cât mai transparente și accesibile pentru aplicarea la competiții de finanțarea a proiectelor de cercetare

Avântul meritocratic ar trebui să se concentreze în special în această directie a generării condițiilor propice pentru ca un număr cât mai mare de cadre didactice să aibă acces la resursele de cercetare. Altminteri, cei care reușeșc o vor face, ca de atâtea ori, împotriva sistemului, nu datorită lui.