Decizia CCR 45/2018 și revocarea șefilor de la vârful Ministerului Public
Ministrul justiției a propus revocarea șefului DNA. Azi CSM a avizat negativ această propunere. Președintele urmează să decidă. Tot azi a apărut însă și motivarea deciziei CCR referitoare la modificările propuse legii de statut a judecătorilor și procurorilor. A fost destul ca să apară speculații cum că Președintele țării este obligat de acum să facă ceea ce zice ministrul în materie de revocare și soarta doamnei CK ar fi pecetluită. Voi arăta de ce nu este așa:
Legea nr. 303/2004, art. 54: Azi, numirea șefilor la Ministerul Publice se face de Președintele țării, la recomandarea ministrului justiției, cu avizul consultativ la CSM. Președintele poate refuza motivat numirea, ori de câte ori vrea el.
Proiectul Parlamentului din dec.2017, pct. 88: Se propune ca procedura de numire să fie aceeași, dar președintele să poată refuza motivat și o singură dată numirea.
Decizia CCR nr. 45/2018, pct. 165: Azi CCR ne spune că nu e o problemă că se limitează refuzul președintelui țării de numire la o singură dată.
Concluzie: CCR nu se referă la revocare. Speculațiile privind cazul CK sunt nefondate.
Explicații: Ministrul justiției are un rol central în procedura de NUMIRE. Iar eu susțin că nu poate să aibă același rol în procedura de REVOCARE. De ce?! Păi la numire contează doar voința ministrului, fără ca legea să propună necesitatea unui concurs sau a stabilirii unui număr minim de candidați – cu alte cuvinte ministrul poate propune într-o funcție atât de înaltă pe orice procuror, care îndeplinește condițiile de vechime și de grad prevăzute de lege, pe oricare îl dorește el. La revocare e altceva: un ministru nu se poate juca cu un procuror care are o funcție atât de înaltă, drept pentru care legea spune că poate fi dat jos în trei cazuri care ține de cariera magistratului și pe care le-am arătat și analizat aici – or, toate acestea revin în competența CSM, căci doar această instituție are mapa profesională a magistratului și rapoartele instituției judiciare pe care acesta o conduce. Ca urmare, în mod logic, dincolo de propunerea ministrului (condiție de formă), ceea ce trebuie luat în considerare de Președintele țării este avizul consultativ al CSM (condiție de fond).
Sugestie: Sper că ne e clar tuturor că un ministrul al justiției nu are ce căuta în cariera magistraților, fie ei judecători, fie ei procurori. A fost o greșală ca în Constituția din 1991, la art. 132, să fie trecut faptul că procurorii își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului justiției. Această sintagmă a permis toate discuțiile, dar mai ales, speculațiile privind calitatea procurorilor de magistrați (lămurită însă de jurisprudența CCR ulterioară anului 2003, cum am arătat aici), precum și apariția reglementărilor în legi care mențin o oarecare dependență a lor de executiv (cum e reglementarea cu numirea și revocarea procurorilor de la vârful PICCJ, DNA și DIICOT), în loc ca ei să fie atașați definitiv corpului judiciar. Este o slăbiciune care trebuie odată înlăturată.
Cireașa de pe tort: Decizia CCR devine obligatorie nu de la data postării pe site-ul instituției, ci de la data publicării în Monitorul Oficial. Ea se aplică doar pentru viitor, nu pentru trecut. Procedura de revocare privind pe CK este deja în derulare și nu mai poate fi afectată de vreo decizie CCR, chiar dacă s-ar face speculații de natura celor care au determinat apariția postării mele.
Nu e de mirare decizia CCR. Aia atat stiu sa spuna cand e vorba ca presedintele sa refuze o numire: „motivat, o data.”
Am mai scris și în alte locuri și aici: nicăieri nu e vreun text în constituție ca judecătorii să aibă oarecare studii, cu atât mai puțin juridice(excepție judecătorii constituționali). Singura condiție pentru o persoană să devină judecător „normal“ este să fie numit de președinte. Sigur că mai precizează constituția că procedura trebuie să respecte legea. Deci dacă vedem derapaje ale diverșilor magistrați poate ar fi cazul să relaxăm legea devenită formă fără fond, să poată deveni judecători și alte persoane cu (de pildă) spirit analitic și (mai ales) bună reputație, dincolo de supoziții privind accesul unora de-acum în profesie pe puncte cum se spunea în trecut, sau mai recent fără vreun examen de licență pe bune(examene plus susținerea unei lucrări originale)-a se vedea decizia de anul trecut a Univ. Buc. privind acest examen. De fapt, în anumite materii juridice (dreptul muncii, de pildă) chiar intră în complete și persoane care nu au propriu-zis calitatea de magistrați. Practica ne arată că probleme juridice fundamentale au fost puse (de ex. la Cedo ori în cadrul procedurilor de transparență decizională) de persoane fizice, nejuriști și neasistați de avocat.