“Cel care ştie numai perspectiva sa asupra cazului ştie puţin despre caz. Argumentele sale pot fi bune şi poate că nimeni nu a reuşit să i le infirme. Dar dacă este la fel de incapabil să infirme argumentele taberei adverse, dacă nici măcar nu ştie care sunt aceste argumente, atunci nu are temei să prefere vreo variantă” (John Stuart Mill, 1849).
„Cele mai multe conflicte izvoresc dintr-o lipsă de înţelegere” (Confucius)
Scriam nu demult de ce ne interesează alegerile din SUA, încercând să (îmi) explic motivele din spatele victoriei republicane şi să identific grupurile care au făcut diferenţa. Chiar în ziua alegerii am avut o discuţie cu unul dintre statisticienii care sondau sprijinul acordat celor doi candidaţi, dând asigurări că Democraţii au cele mai mari şanse. Experimentul său, de altfel bine conceput, era menit să testeze dacă oamenii mint legat de candidatul preferat, concluzia fiind că nu. Cu toate acestea, rezultatul a fost o victorie republicană de proporţii. Cum de ne-am înşelat? Dacă nici noi, cei care studiem fenomene politice ca meserie, nu am văzut „electoratul uitat” al lui Trump din timp, de ce mai există ştiinţele politice? De ce se dau bani aiurea? Din păcate, noi, la fel ca marea parte a societăţii, ne uitam în altă parte – la misoginism, la rasism, la discursul lui, la EL, în loc să ne uităm la cei pe care-i avea în spate. Multe se vor mai scrie despre campania din 2016, dar puţine s-au scris despre reacţiile discursului său în România.
De fapt, chiar şi acum tot la discurs ne gândim, la ce a spus şi la cum a spus. De făcut nu a apucat să facă prea multe, dar deja au apărut victime ale protestelor anti-Trump. Tocmai cei care îl urăsc pentru intoleranţă sunt intoleranţi cu susţinătorii săi. Le va trece până la urmă să sperăm, dar dilema rămâne: Cum de suntem aşa de divizaţi? De ce se înjură între ei românii pentru ceva petrecut peste ocean?
De departe cel mai controversat punct de vedere pare să fie ideea corectitudinii politice, pe care românii o apără sau o denunţă cu o fervoare deloc departe de cea găsită în State. Cu toate acestea, şi aici şi peste ocean apar nişte confuzii mari în ceea ce priveşte semnificaţia corectitudinii politice şi a raţiunii din spatele său.
La americani are sens să discuţi despre corectitudine politică (sau CP pe scurt) şi să denunţi unele practici. Societatea lor este adânc divizată pe criterii socio-economice şi rasiale. Un fost coleg chiar povestea cum era să fie dat afară din universitate după ce recomandase unui student de culoare să nu urmeze un curs pentru avansaţi dacă nu a făcut măcar cursul pentru începători. Bineînțeles, recomandarea nu avea un temei rasial şi ar fi fost făcută oricărui alt student indiferent de culoare, dar tot i s-a făcut plângere şi tot a trebuit să fie chemat în faţa conducerii pentru a discuta despre cele întâmplate. În climatul din Statele Unite, aşa se manifestă probleme moştenite de generaţii. Acolo minorităţile etnice sunt obişnuite să reacţioneze la orice formă de negare pentru că adesea chiar există un substrat rasist la bază (vezi numai cazurile în care poliţia împuşcă bărbaţi neînarmaţi sau care nu reprezintă un pericol). Deci în SUA chiar se impune să ai o dezbatere despre limite, despre ce este sau nu este acceptabil, iar discuţia nu se limitează la componenta etnică. Celebru în State este cazul unui tânar condamnat pentru viol, care a ieşit după numai 3 luni din închisoare, iar lista poate continua. Şi cei care spun că s-a mers prea departe cu corectitudinea politică, şi cei care spun că nu s-a mers îndeajuns de departe au argumente solide, dar discuţia se poartă de pe poziţii diferite pentru că fiecare înţelege ceva diferit prin termenii folosiţi.
În România însă, nu poţi discuta despre cât de departe a mers corectitudinea politică pentru că în România aşa ceva aproape că nu există. La nivel de societate, ideea de corectitudine politică rar iese din cercurile de hipsteri iar ca politici publice sunt câteva măsuri sporadice care ţin de bun simţ (cum ar fi să nu foloseşti termenul de „ţigan” în documente oficiale), dar lista se cam opreşte acolo. Cu toate acestea, în România sunt deja voci care spun că s-a mers prea departe cu CP şi că importăm tot ce e mai rău din societăţile vestice. Pe de-o parte, sunt merite în a discuta de pe acum limitele dintre acceptabil şi inacceptabil în materie de corectitudine politică, tocmai pentru a nu ajunge la situaţii precum cele din SUA, dar şi pentru a nu rămâne la valori şi atitudini din vremuri în care „ceilalți” erau ameninţări, nu oportunităţi. Problema la noi este că „discuţia”, la fel ca la americani, este mai mult o ceartă de pe poziţii complet diferite, dintre participanţi care nu stăpânesc sensul termenilor pe care-i folosesc, iar cea mai mare confuzie se face între „corectitudine politică” şi „marxism cultural”.
În primul rând, marxismul cultural (MC) îşi are origine în şcoala de la Frankfurt la începutul secolului 20. Asemenea marxismului politic, ideea de bază este că societatea se împarte în „opresori” şi „opresați” sau cei „privilegiaţi” versus cei „defavorizaţi”. Scopul marxismului social, asemenea celui politic, era să se echilibreze poziţiile dintre cele două categorii, prin acţiuni de „dreptate socială” şi corectitudine politică. Din acest punct diferă şi se scindează înţelegerea asupra termenilor.
In SUA, ideea de „dreptate socială” se traduce prin „justiţie socială” [social justice], însă diferenţa dintre justiţie şi răzbunare nu apare explicată destul de clar în politicile publice. Vechea zicală „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”, de exemplu, nu este un îndemn la răzbunare ci un apel pentru justiţie. Pe vremuri, pentru un ochi scos se putea da pedeapsă cu moartea, deci o reacţie mult exagerată faţă de răul comis. Astfel apare îndemnul ca pentru un ochi să se ia un ochi, dar nu mai mult întrucât mai mult ar însemna răzbunare (mai multe detalii despre deosebire aici). De aici apare o altă dilemă: care este diferenţa dintre justiţie şi dreptate? În vremurile de astăzi, pentru un dinte scos nu se mai scoate dintele făptaşului. În schimb acesta este pus să acopere cheltuielile pentru un implant. Astfel se face dreptate, adică se îndreaptă un rău făcut („righting the wrong”). Cu alte cuvinte, dacă cineva îmi fură bicicleta, dreptate ar fi să mi-o returneze, justiţie ar fi (după această logică) să mi se dea mie bicicleta hoţului, iar răzbunare ar fi să-l găsesc pe hoţ şi să-l bat.
Din păcate, de multe ori nu se mai poate face dreptate (în caz de omor, viol etc.) pentru că fapta comisă nu se mai poate îndrepta, deci singura soluţie este o formă de justiţie, care să dea făptaşului o pedeapsă echivalentă cu răul comis. Tocmai din această cauză, nu este de mirare că dreptatea, răzbunarea şi justiţia adesea se confundă (vezi expresia „a-şi face singur dreptate”). Discuţia pare trivială, dar înţelegerea celor trei concepte e necesară dacă vrem să discutăm despre cum se poate face dreptate socială cu bine.
Ce fel de dreptate socială vrem?
- Cea care caută îndreptarea unui rău comis, prin eliminarea obstacolelor care au făcut ca un grup să fie astăzi defavorizat şi ridicarea acestuia?
- Cea care caută ridicarea aceloraşi obstacole pentru cei „privilegiaţi”, astfel încât răul comis asupra tuturor să fie echivalent?
- Sau cea care caută să-i coboare pe cei „privilegiaţi” la nivelul celoralţi sau mai jos?
Fiecare dintre cele trei abordări are susţinătorii săi şi fiecare se traduce în politici publice diferite. Marxismul social promovează cu precădere a treia abordare, argumentând că prima nu se poate face pentru că obstacolele informale (rasismul individual, misoginismul, homofobia etc.) nu se pot elimina prin legi sau politici publice şi se manifestă în continuare, spre dezavantajul celor defavorizaţi. La fel, marxismul social ar argumenta că a doua variantă păstrează condiţiile de inegalitate. La angajare, la admitere sau pe listele de vot, cei privilegiaţi până în acel moment tot ar fi într-o poziţie mai bună să profite de ocaziile oferite. MS ar afirma că numai în a treia variantă ai cu adevărat egalitate de şanse. Astfel au apărut politici de „discriminare pozitivă” sau „acţiune afirmativă” şi reacţiile la adresa lor, inclusiv alienarea grupurilor „privilegiate” (de regulă bărbaţi albi). Din păcate, ideea egalităţii a ajuns în SUA să dea în extreme. Jon Haidt, de exemplu, explica pentru Duke University că orice fel de discrepanţă observată la angajare a ajuns să fie pusă în seama discriminării. Astfel se cere paritate de gen inclusiv pentru domenii de care femeile nu prea sunt interesate. Vorbind despre participarea femeilor în politică, parlamentarul suedez Margot Wallstrom afirma la Bucureşti în 2009 că „bărbaţi şi femeile sunt egali, dar diferiţi”. Se pare că încă avem probleme la înţelegerea acelor diferenţe.
Marxismul social se deosebeşte de corectitudine politică prin faptul că etichetează indivizi în funcţie de o caracteristică unică, în funcţie de statutul lor de „privilegiaţi” deci „oprimatori” sau „defavorizaţi” deci „oprimaţi”. Capcana aici este că etichetele rămân indiferent de cum evoluează situaţia şi indiferent de ce acţiuni ar întreprinde cel vizat. Un „privilegiat” rămâne astfel indiferent ce alegeri face, ce idei susţine şi ce succes are. Dacă are succes, e pentru că societatea îl sprijină chiar şi fără ca acesta să ştie. Dacă nu are succes, se consideră dreptate socială sau un exemplu trist de eşec în ciuda sprijinului imens oferit. Este practic ură de clasă, deghizată în alţi termeni. O dată ce ţi s-a aplicat o etichetă (rasist, misogin, homofob, xenofob etc.) este ca şi cum ai fi fost etichetat „chiabur”, „evreu”, „homosexual” în regimurile totalitare de secolul trecut, adică ţi se închide orice portiţă de redresare şi eşti redus ca fiinţă la acea singură caracteristică. Naziştii numeau acest proces „esenţializare” pe ideea că „e un om bun, păcat că e evreu”. Nu există foşti rasişti sau foşti misogini, cum nu există foşti chiaburi ci numai lupi deghizaţi în piei de oaie. Odată denunţat, nu mai există iertare şi singura direcţie posibilă este să fii redus la tăcere şi exclus din orice funcţie de decizie.
Mai ales în universităţi, asemenea atitudini nu au ce căuta, pentru că tocmai acolo ideile neplăcute sau chiar periculoase trebuie discutate, analizate şi demontate. Să închizi gura unor studenţi care au păreri împotriva unor grupuri sau categorii de oameni ucide orice şansă la un dialog constructiv care le-ar putea schimba acele opinii. Din acest motiv marxismul social este nu numai toxic, ci şi o corupere a ideii de corectitudine politică. Întregul scop al corectitudinii politice este să elimine esenţializarea – să înlocuiască etichetele şi argumentele de genul „e misogin, n-ai ce să-i faci” sau „ţiganu-i tot ţigan” cu un set de valori care permite celui vizat să iasă din categoria în care a fost pus. Corectitudinea politică nu înseamnă să ceri excluderea din societate a celui care susţine un set de valori diferite de ale tale, indiferent cât de periculoase ar fi acestea, ci tocmai confruntarea cu acesta pe ideile respective, demontarea lor, delegitimarea ideilor, nu a persoanei care le susţine. Spre deosebire de MS, corectitudinea politică susţine că nu poţi categorisi oamenii după o singură trăsătură pe care tu o crezi fundamentală. Cineva nu este „ţigan” ci „persoană de etnie romă” tocmai pentru a se reaminti că etnia nu defineşte omul. La fel, este o mare diferenţă între „cutare este homofob” şi „lui cutare nu-i plac homosexualii”. Prima formulare este o trăsătură intrinsecă persoanei, de care nu poate scăpa. A doua permite posibilitatea unei schimbări pe viitor.
Marxismul social închide porţile oricărei discuţii şi manifestă 0 toleranţă pentru oricine susţine anumite idei. Aceştia sunt supuşi unei avalanşe de atacuri şi trataţi aproape ca nişte infractori, ceea ce face doar să întărească părerea iniţială. Indiferent cât de eronate ar fi unele păreri, oamenii care le susţin se vor lupta să le apere, ceea ce poate duce la populism validat prin vot, la mitinguri şi marşuri, la violenţe şi, în general, la polarizarea şi la divizarea societăţii. Fie că vorbim de radicalism religios, fie că vorbim de violenţă în familie, prejudecăţi sau xenofobie, soluţia nu vine prin conflict ci prin ideologie.
Corectitudinea politică încurajează un altfel de limbaj – pentru că limbajul construieşte atitudinea – în care persoana nu este redusă la o singură trăsătură. Poţi găsi lucruri de apreciat la oricine, iar diferenţa dintre marxism social şi corectiudine politică este că cea din urmă caută să cultive aceste trăsături. Niciun om nu se naşte cu ură sau pejudecăţi. Acestea se capătă pe parcurs fie prin influenţe externe, experienţe nefericite sau discursuri şi atitudini discriminatoare. CP caută să nu scoată tocmai aceste caracteristici în faţă ca definitorii pentru cineva. Zicala „urăşte păcatul, nu păcătosul” explică cel mai bine atitudinea.
Fenomenul politicului corect exista si in Romania, si la fel de inutil (atunci cand nu e nociv). Exemplul cuvantului „tigan” este bine ales. Se face deseori paralela cu „evrei vs jidani”, pornind de la ipoteza ca schimbarea de nume ( in Romania) a ajutat la schimbarea perceptiei sociale. Eu nu cred ca ipoteza este adevarata. In tot vestul Europei si SUA cuvantul traditional a rezistat (jew/juif/jude) desi la baza avea o conotatie cel putin tot atat de negativa ca si „jidan”. Ce s-a schimbat in ultimul secol este pur si simplu perceptia evreilor in societate (si cea romana, si cele occidentale), schimbarea de nume nefiind esentiala. La fel si pentru tigani, nu va conta daca-i numim romi sau tigani, atata timp cat 90% din restul populatii nu vor dori sa-i aiba ca vecini. E la fel in Franta cu „gens du voyage”, adica tiganii lor, sau in SUA cu african-americans. Eu prefer sa am in continuare punctele pozitive (muzica tiganeasca, artizanat tiganesc facut de caldarari, etc.) pentru care ei sunt recunoscuti, si sa pornesc de acolo cu schimbarea de opinie (daca e posibil). Pozitia politic corecta pune dealtfel si probleme, pentru ca muzicienii tigani se numesc singuri tigani. Iar daca opinia generala nu se schimba, atunci si cuvantul „rom/roma” va ajunge la fel de peiorativ ca si „tigan”. Dupa mai mult timp urmarind evolutia politicului corect in mai multe tari ajung incet-incet la o concluzie cinica : el serveste mai mult ca instrument de presiune politica (trebuie sa fii la zi cu newspeak, altfel esti pus la colt), insa nu aduce imbunatatiri in starea grupului social despre care se discuta. Altfel spus, sunt metode low-cost utilizate de politicieni pentru a arata ca „le pasa” atunci cand masurile ce ar putea schimba ceva nu pot fi realizate (cost prea mare, lipsa de reala vointa politica).
Mulţumesc pentru comentariu. Într-adevăr, din lipsă de idei sau de voinţă politică, corectitudinea politică ajunge să fie limitată la discurs. Din păcate, aşa se ajunge să nu se înţeleagă ce presupune dreptatea socială, adică tratament egal pentru toţi, deci ajungem să ne certăm pe semantică în loc să cooperăm pentru politici corecte.
Îmi permit totuşi să cred că denumirea evreilor a ajutat la schimbarea percepţiei. Imaginaţi-vă că aţi fi rom şi vi s-ar spune în fiecare zi că sunteţi „cioară”. Aţi mai vrea să vă integraţi în acea societate? Eu, unul, nu aş vrea şi mi-aş căuta altă identitate. Tocmai aici stă putere marxismului social: în faptul că foloseşte cuvintele ca pe nişte arme şi creează clivaje între grupuri (grupuri pe care, uneori, le creează din nimic). O posibilă soluţie ar fi ca reprezentanţii politici să se plaseze pe poziţii de conciliere şi să transmită mesajul clar că suntem toţi în aceeaşi barcă – ceea ce suntem, fie că ne place, fie că nu – deci trebuie să învăţăm să ne înţelegem. Altfel se ajunge la haos, populism şi chiar la violenţă.
Apreciez modul corect semantic in care faceti Dv. vorbirea despre PC=Politica Corecta. Mie imi sugereaza imediat ca PC=Partidul Comunist, echivalentul grafic al secerii + ciocan. Cu secera se taie capul, sau cu ciocanul se zdrobesc madularele.
Tiganul este tot tigan la fel cum romanul este tot roman, doar ca conteaza ce face tiganul, sau romanul, adica face arta de calitate, sau fura ca un magar de la cineva, folosindu-se de minciuna, inselatorie, santaj si amenintare.
Personal vad problemele doar dintr-un punct de vedere si anume al educatiei induse tuturor, daca este necesar, cu forta.
Am zis bine, cu forta. Pentru ca exista oameni, (parinti de copii scolari) care refuza educatia obligatorie si gratuita, promovand educatia acasa, sau si mai rau, fara educatie in mod explicit – pentru ca copilul „stie ” ce vrea si cum sa discearna, trebuie sa fie lasat liber, adica sa zburde cat vrea, sa-si satisfaca toate poftele si toate pornirile fiziologice, fara a incerca sa i le reprimi prin ordonare, educare a unui comportament social, religios, politic, etic, moral.
Ast aar insemna inregimentare premeditata? Evident ca da, asta este baza educatiei prescolare si apoi scolare, in scopul aflarii cat mai detaliate a felului cum va putea un copil, sau adolescent, sa se integreze in societate si sa aiba un trai decent si mai ales, sa nu deranjeze pe nimeni prin actiunile lui de manifestare in societate.
Astfel ajungem vrand-nevrand la conceptul de societate democrata, in care fiecare membru al societatii, cetateanul abstractizat, este liber sa faca ce doreste, cu conditia sa nu deranjeze pe cineva.
In astfel de conditii impuse de o democratie generalizata, parcursul unui cetatean prin meandrele vietii sociale ar trebui sa fie insotit numai de expresii spuse pe un ton neutru, dar sincer, de genul: „- Imi permiteti va rog?”, „- Va rog sa ma scuzati!”, „- Sunteti amabil sa imi aratati unde trebuie sa ajung?”, „- Pot sa va ajut cu ceva?”, „- Pardon!”, „- Iertati-ma va rog!”, sau „- Am gresit, regret cele intamplate, nu o sa se mai repete”.
Oare acesta ar fi un drum catre iad, pavat cu intentii bune? Toata lumea ar zambi, ar avea numai intentii bune, asa zis sanatoase pentru societate si incet, incet, ar disparea conflictele.
Ai crede ca asa ceva nu exista, dar am trait momente aproape de sublim al democratiei aplicate pe viu, in momentele cand intram in masa de manifestanti seara de seara, din Piata Universitatii, in 1990. Asta se datora unui spirit (duh sfant) ce plutea peste noi, adica aveam ceva in comun care ne lega pe toti si asa cum spunea Goethe: „Sfant este ceea ce leaga mai multe suflete laolalta”
Democratia nu este o stare permanenta de echilibru stabil, ci este o stare de dezechilibru ce se straduieste din rasputeri sa se apropie de starea de echilibru. Deci se castiga printr-o lupta continua.
Astfel ajungem la teoria care sustine ca o societate se afla in permanenta fierbere, in lupta dintre bine si rau, intre dreptate si nedreptate, adevar si minciuna. Justitia intretine aceasta stare de asa zis echilibru si de aceea este foarte important sa aparam justitia de imixtiuni de orice fel.
Prin corectitudinea politica despre care vorbeam mai sus, nu se face altceva decat sa se intervina in mod absurd in problemele justitiei. Corectitudinea este doar justificatie si atat, in sensul de a demonstra justetea unui lucru – ceea ce ne duce din nou la justitie.
Asa cum este abordata problema in articolul Dlui Andrei Macsut, mi se pare ca este gresit inteleasa de dansul. Stereotipie indusa de cativa ani buni in mentalul universal, cu forta si violent, care a dus firesc la schimbarea de paradigma in USA prin alegerea lui Donald Trump ca Presedinte al celei mai mari natiuni de pe tera.
E bine ca a aparut un astfel de articol. Pentru ca in Romania, multi care se dadeau corecti politic nu erau decat niste marxisti social. Iar atitudinea lor a dus la o perceptie negativa asupra corectitudinii politice.
Ca tot se vorbeste atat despre faptul ca sociologii au gresit sondajele in SUA. Din punctul meu de vedere nu e chiar adevarat. Atat timp cat Hillary a castigat votul popular. Poate s-au gresit cel mult sondajele in Florida si in alte 2-3 state. Dar per total, sondajele au fost validate de rezultatul votului..
Articolul este interesant, felicitări, însă eu cred că nu are neapărat legătură cu rezultatul alegerilor prezidențiale din SUA. Părerea mea e că lucrurile au explicație mult mai simplă: o parte din electoratul democraților nu a ieșit la vot pentru că au fost dezamăgiți de guvernarea acestora din ultimii 8 ani sau pentru că nu aveau încredere în dna Clinton. Nu contează dacă dezamăgirile celor care s-au abținut de la vot erau întemeiate sau așteptările lor au fost nerealiste (totuși Obama se bucură de încrederea a 60% dintre americani conform ultimelor sondaje) sau dacă Hillary Clinton a fost cea mai fericită candidatură a democraților (după Bush americanii s-or fi săturat de clanurile de politicieni) ceea ce a contat au fost rezultatele. Iar acestea arată că tocmai victimele atacurilor campaniei lui Trump (cel puțin minoritățile etnice cele mai importante) s-au prezentat în număr mai mic la vot decât la alegerile precedente, ceea ce demonstrează că acestora nu le este frică de Trump și că strategia democraților de demonizare a acestuia s-ar putea să fi fost exagerată. Până la urmă Donald Trump este candidatul unui partid care a mai dat 18 președinți până acum iar în ultimii 50 de ani republicanii au avut 7 mandate la Casa Albă (cu unul mai mult decât democrații). Așadar, privind lucrurile la rece (și de la distanță) eu aș zice să credităm în continuare electoratul american cu discernământ și să ne preocupe mai mult alegerile de luna viitoare de la noi pentru că în următorii 4 ani rezultatul lor ne va influența viața de zi cu zi mult mai mult decât o va face Donald Trump.
Mulţumesc pentru apreciere :) Prioritatea mea a fost să explic pe cât se poate nişte concepte importate de-a gata de peste ocean, dar care nu sunt explicate (şi, oarecum, nici relevante) publicului din România. Ce se petrece la americani e, cum s-ar spune, din alt film. Grija mea este să se formeze acest pod între opinii diferite, ca să nu se ajungă la polarizare între extreme, pentru că atunci chiar nu mai ai şanse de a dialoga şi de a găsi un drum comun în ceea ce priveşte politicile publice. Sper că am reuşit să clarific suficient :)
In tarile FOSTE membre ale CAER , dupa incheierea razboiului rece, TRANZITIA inseamna si un progres cat de mic, in Ro efectul LOVITURII DE STAT din dec 1989 este un soi de PARALIZIE A SOCIETATII care a codus la prabusirea TARII. Economia a fost distrusa la fel si subsistemele sistemului social precum, sanatatea, invatamantul, siguranta nationala, etc. Populatia ACTIVA si CREERELE LUMINATE au emigrat MASIV datorita programelor criminale facute de catre guvernanti si Parlamentari. Vatra romaneasca stramoseasca e vanduta cu hectaru, astfel ca pamantul ne fuge la propriu de sub picioare. Toate acestea se intampla pt ca, sistemul politic, clasa politica postcomunista este alcatuita din grupari infractionale de crima organizata numite formatiuni politice care se tot regrupeaza in stil mafiot in numele inoiri partidelor incercand aburirea poporului.PROSTIA si INCOMPETENTA SUNT ACOPERITE DE DIPLOME FALSE SI DOCTORATE IAR HOTIA, BANDITISMUL si mafiotismul ESTE APARATA DE CATRE IMUNITATI DE TOT FELUL SI DE CATRE JUSTITIA CE FUNCTIONEAZA CA UN SRL PE PLACUL CELOR CE AU CAPTURAT RO DUPA 1990
TRECEREA DE LA SOCIETATEA CAPITALISMULUI DE CUMETRIE, SALBATIC SI OLIGARHIC instalat in Ro dupa 1990 (timp de 27 de ani) de catre asa zisa clasa politica PATRIHOATA, TRADATOARE la CAPITALISMUL POPULAR (care era normal a se dezvolta in Ro dupa 1990, ca in Suedia, Danemarca, Norvegia, Polonia, etc) CONTROLAT IN MOD DEMOCRATIC DE CATRE MEMBRI SOCIETATII, nu se va putea realiza decat printr-o REVOLUTIE fie ea si de CATIFEA. Mecanismele ortodoxe, civilizate, progresesiste ale unei propagande politice si economice necesare dezvoltarii nationale in interesul general al societatii romanesti sunt anihilate de catre “agenturi bine puse la punct” ale OLIGARHILOR si MAFIOTILOR interni si externi, care pot fi biruiti doar de catre un tot unitar al ELITISTILOR NATRURALI si “talpa tarii” care trebuie constientizata ca numai CAPITALISMUL POPULAR poate da stabilitate vesnica unui sistem social echitabil.
Imi place cum ganditi, chiar daca este usor patetic si plin de zbucium si exclusivism patriotard – se poate chiar, ca ceea ce sustineti sa fie si mai rau, dar cred cu tarie ca trebuie sa fim mai organizati si bazati pe o ideologie bine articulata, plasata in contextul actual si cu larga deschidere catre un viitor cert, controlabil si realizabil.
Inca din perioada interbelica se pornise o actiune de refacere a tarii, dar doua mizerii extreme au trecut peste tara noastra, intai Hitler, apoi Stalin si urmasii si ce e mai rau, autohtonii, indigenii de cea mai joasa speta, de la lichele si infractori, pana la analfabeti si obedienti chiar din tagma intelectualilor.
Istoria Romaniei s-a rupt de la 1 ianuarie 1948 prin alungarea Regelui MIhai I si de atunci continua pana astazi 22 noiembrie 2016.
Daca voi organiza un nou partid politic in Romania, o sa va am ca amintire si ajutor de suflet. Oameni ca Dv. sunt inca multi si sper sa se alature si multi tineri si foarte tineri, care inteleg ce ne trebuie noua acum, romanilor.
Bravo Eva!
Nu sunt de acord cu argumentele Dumneavoastra. In primul rand, „corectitudinea politica” este un termen ideologizat, folosit de dreapta conservatoare incepand cu anii 80 in mod peiorativ pentru a acuza – presupuse sau reale – limitari ale libertatii de expresie, cu alte cuvinte cenzura discursului. Ca un bun cercetator in stiintele politice ar trebui sa faceti din start aceasta minima precizare, pentru ca nu se poate sa nu o fi sesizat. Ca in realitate este vorba despre mult mai mult decat despre discurs, cum ar fi cotele de reprezentare sau conditiile favorizante pentru anumite categorii sau grupuri considerate istoric dezavantajate, nu doar despre discurs, lasati sa se inteleaga en passant, dar in final tot la discurs va intoarceti, parasind pozitia de neutralitate academica si cazand astfel in logica discursiva a dreptei.
Legatura pe care incercati sa o stabiliti intre corectitudine politica si marxism (social sau cultural whatever) este eronata si din alte motive. La origine ceea ce dreapta acuza drept „corectitudine politica” se referea la aplicarea consecventa a unui set de idei in toate sferele, nu doar in limbaj, cu scopul de a elimina jignirea sau dezavantajarea unor categorii de oameni. Masuri de diminuare sau, acolo unde se putea, de indreptare a discriminarii. Deci are legatura cu demnitatea umana si cu drepturile omului, cu rolul pe care societatile moderne occidentale il acorda acestor drepturi, asezandu-le in centrul sistemului lor constitutional. Unde ar fi legatura atunci cu marxismul social? Sau cu marxismul? Mie sincer imi scapa, desi inteleg ca poate exista o atractie fata de dihotomia „exploatati – exploatatori”, insuficienta insa pentru a justifica transformarile uriase din tarile unde doctrina drepturilor omului a operat, de la Revolutia Franceza (marxism avant la lettre?!) pana la adoptarea Declaratiei Universale a Dreptuilor Omului in 1948 si a celorlalte instrumente de human rights care au urmat. Sau vreti cumva sa spuneti ca ONU a stat si ea sub influenta marxista?
Mulţumesc pentru precizări. Tocmai aceste aparente erori caut să le clarific. În primul rând repet ideea centrală din articol, anume că ceea ce noi astăzi numim corectitudine politică de fapt este marxism social – o ideologie care are la bază ideea că se pot rezolva clivaje sociale prin metode de „social justice” şi corectitudine politică. CP este, deci, o subcomponentă a ideologiei marxiste – cea care se referă strict la limbaj. A doua componentă (care include cotele e reprezentare, affirmative action şamd) este ce a dreptăţii sociale. Am explicat că ambele sunt componente ale MS şi am discutat despre ambele. Poate nu am accentuat destul de mult ideea, dar ea este în articol (paragraful imediat următor celui care începe cu În România însă).
Marxismul clasic era preocupat de clivaje economice dar nu numai aşa apar ineglităţi şi exploatări. Spre exemplu, evreii persecutaţi în anii ’30-’40 era supuşi exploatării pe criterii rasiale, indiferent de clasa socială, ceea ce i-a cam dat peste cap pe ideologii marxişti ai vremii. Fără să aibă neapărat o legătură directă, cu aceeaşi dilemă se confruntau şi americanii şi europenii. Marxismul social a venit cu acest răspuns al exploatatorilor şi de aici apar diverse teorii ale conspiraţiei care acuză şcoala de la Frankfurt de diverse fapte subversive. În trimiterea către Jon Haidt apar mai multe date despre cum sa schimbat situaţia in universităţi şi nu numai în ultimele decenii. Nu pretind că ştiu de ce şi nici nu suspectez vreo premeditare, cum ar insinua unii conspiraţionişti. Dar schimbările există şi produc efecte, inclusiv în universităţi unde cenzura oricărei idei produce mai multe daune decât în orice alt cadru în opinia mea.
Ca ideologie sunt de centru şi umanist în sensul clasic al cuvântului, tocmai cel promovat în perioada Revoluţiei Franceze şi cel care a dus la abolirea sclaviei în Franţa în 1794, deci se poate ca valorile mele să se fi strecurat în text. Tocmai de aceea văd cum s-a schimbat sensul egalităţii şi al dreptăţii sociale. Am scris şi aici: http://www.romaniacurata.ro/totusi-de-ce-ne-intereseaza-cum-voteaza-americanii/ despre cum un curent de gândire dă în extreme până ajunge să se stabilizeze şi tocmai acest fenomen îl vedem acum. Umaniştii au ajuns să fie ba de stânga (marxişti culturali sau sociali – nu am găsit vreo diferenţă între cele două denumiri) ba de dreapta (elitişti, uneori radicali). Dacă aşa ne scindăm, ajungem să nu ne mai înţelegem pentru că fiecare pricepe altceva prin cuvintele folosite şi, sincer, eu cred că ambele extreme greşesc şi ca viziune şi ca abordare.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului presupune că oamenii sunt egali, cu toate diferenţele dintre ei, deci eu nu pot fi de acord cu niciun fel de înjosire sau denigrare – nici măcar a cuiva perceput ca „privilegiat”. Argumentul meu este că umanismul încurajează corectitudinea politică (la nivel de discurs) şi dreptate socială după înţelesul nr. 1. din text tocmai pentru a nu aplica etichete (antagoniste sau de niciun fel) care pot duce la esenţializare. Când argumentul „tratament egal pentru toţi” devine „statut egal pentru toţi” deja se poate vorbi despre o corupere a principiilor iluministe pentru că se deschide poarta înjosirii grupului „privilegiat”. Aeastă corupere este marxism social.
Sper că am explicat mai bine aici intenţiile şi ideile din text :)
Multumesc pentru raspuns. Nu va faceam un proces de constiinta, daca asta s-a inteles, ci atrageam atentia asupra faptului ca nu exista conceptul de „corectitudine politica” din punctul de vedere al unui centru neutru ideologic. Termenul este de dreapta, inclusiv amestecul dintre „corectitudinea politica” si marxism este tot o incercare de cadrare a dezbaterii in termeni hotarati de dreapta. De aceea in uzantele academice formula este pusa intre ghilimele pentru a semnala ca este vorba despre un construct ideologic.
In ultima vreme am citit mai multe articole despre marxismul social, unele trimise de un prieten din SUA. Evident, nu se poate compara situatia din SUA cu cea din Europa. Analiza dvs. este foarte interesanta. Vreau sa va atrag atentia asupra unor masuri „corecte politic” in actuala campanie electorala. Atat PNL cat si PSD au facut caz de includerea pe listele electorale a unui numar semnificativ de tineri si femei. Foarte frumos! Urmarind insa dezbaterile electorale televizate am fost socata de aparitia unor mahalagioaice care tipau ca la piata precum si a unor tineri care nici nu stiau pe ce lume traiesc. Promovarea acestor personaje foloseste societatii? Oare ei isi doresc sa fie politicieni? Dupa parerea mea singurele criterii de promovare trebuie sa fie competenta si experienta.
Nu e suficient sa fii competent ca sa conduci. Trebuie sa fii motivat de ceva : ideologie, coruptie, sau spirit al datoriei. Ideologii sunt in general mai saraci cu duhul, deci incompetenti, iar spiritul datoriei a fost pus la index, pentru ca e in general legat de valorile mai conservatoare (familie, biserica, etc.) care acum nu mai sunt la moda. Vedeti si dvs. ce ramane…
Multumesc pentru comentariu. Am sesizat si eu masurile partidelor si am constatat ca mare parte a femeilor incluse pe liste sunt pe locuri neeligibile (in a doua jumatate a listelor)… Din pacate si pe locurile eligibile sunt personaje de mahala, indiferent de gen, cum ati precizat si dumneavoastra. As zice ca sunt 2 motive pentru care figurile noi care se promoveaza sunt asa cum ati descris: 1. Sunt copii ai cuiva din partid sau care sprijina partidul sau 2. Altii mai buni chiar nu au … Nu stiu care scenariu e mai rau
Referitor la competenta si experienta, intalnim din pacate probleme. Ambele se capata in timp, cu pregatire pe anumite domenii sau in anumite institutii, motiv pentru care unele categorii de oameni sunt slab reprezentati. Nu exista scoli care sa te formeze special ca parlamentar, iar competenta pe un domeniu nu inseamna musai ca ai fi si priceput ca om politic. Trebuie deci sa inveti facand. Tocmai de aceea cotele de gen au efecte pozitive… Prima generatie de femei in Parlament va intampina dificultati, e adevarat, dar cu timpul se va armoniza, pe masura ce apar mai multe femei pe liste si creste competitia si increderea alegatorilor in ele.
Eu as propune o cota minima de 30-40% femei, cu intentia ca proportia sa creasca singura la 50% in timp