Dollores Benezic

Copiii prosti nu ies din scoli proaste, ci din parinti

Am văzut un film mai demult în care Geraldine Chaplin juca rolul unei mame cam zurlii, care plătise o sumă considerabilă pentru ca fiica ei să fie inseminată artificial cu sperma unui „savant de premiul Nobel”. Doctorul a amestecat din greșeală mostrele de spermă provenite de la el și de la mai mulți donatori, așa că după 9 luni toate femeile inseminate în perioada aia au născut copii identici, toți blonzi ca doctorul. Când au descoperit, mamele au fost indignate, dar apucaseră să se atașeze de copii, așa că l-au iertat pe doctor, preferând să vadă partea plină a paharului, faptul că se aleseseră cu câte un copil. Doar bunica Geraldine a turbat, și repeta obsesiv: „eu am plătit pentru o spermă de savant de Nobel, și am primit în loc un spălăcit. Ăsta nu e nepotul pe care l-am comandat!”. Amuzant și trist. Cam ca spectacolul pe care-l dau părinții plozilor de clasa I azi prin România. Toți vor să dea bani ca să-și vadă copiii savanți.

Întreaga suflare a României, care a procreat în urmă cu șase ani, se dă acum de ceasul morții ca să-și înscrie progeniturile la cele mai bune școli ale patriei. Cum era de așteptat, școlile alea bune nu sunt suficiente pentru câți părinți dornici de performanță avem. Și nu vorbim aici de școli fără bude și apă curentă, ci de rezultatul atâtor ani de subfinanțare a sistemului, care i-a îndepărtat din clase pe cei mai buni dascăli. Toți părinții caută azi „o doamnă învățătoare bună și cumsecade” într-o societate care promovează obsesiv în ultimii 20 de ani arhetipul pițipoancei de mall, întreținută de cocalarul cu Audi.

Am văzut părinți congestionați de nervi și de stat la cozi de cu noapte, ca pe vremuri, doar ca să-i dea ocazia doamnei directoare de la o școală de fițe să le spună că nu mai are locuri. Concurența e azi mai acerbă pe un loc la clasa I (în anumite școli) decât era la ASE în anii 80, când au absolvit decrețeii Bacalaureatul. Unii mai întreprinzători s-au apucat să-și schimbe buletinele ca să figureze la o adresă din circumscripția școlii la care vor să-și dea copiii. Noua lege a educației are o prevedere de bun simț – aceea a înscrierii copiilor la școlile de cartier – dar generează o isterie națională de neimaginat, un manelism al părinților care țin cu tot dinadinsul să lipească bani pe fruntea anumitor profesori, ca să le cânte o dedicație și plodului lor. Zilele astea se vede „valoarea” părinților, și se împarte aia viitoare, iluzorie, a copiilor.

Mi-e greu să înțeleg pe ce criterii decid părinții că o anumită școală e mai bună decât alta, în condițiile în care nu avem niște date transparente cu – de exemplu – rezultatele obținute la liceu de elevii unei anumite școli. Coafeza mea îmi spunea satisfăcută că a reușit, cu pile, să-și înscrie fetița la „o școală bună, la o doamnă foarte drăguță, care e clienta unei colege”. Cât o ști colega coafeză despre talentele pedagogice ale învățătoarei și despre rezultatele claselor ei de elevi?

Dar hai să admitem că până la urmă reputația unor școli și a cadrelor didactice se construiește în timp și se răspândește din gură în gură. Și hai să presupunem și că reușești, cu pile, șpăgi și tot arsenalul românesc de parvenire, să înscrii copilul la o astfel de clasă. Ce îți garantează această zbatere?

Păi hai să vedem cum e la grădiniță.

Îmi povestea de curând directoarea unei grădinițe private despre niște cursuri practice care-i pregătesc pe copii pentru viața de adulți: de la cum te porți la cârciumă până la cumpărături în supermarket, recunoașterea banilor și valoarea lor. Mi s-a părut interesantă ideea, într-o lume a grădinițelor care se înghesuie să le predea prichindeilor dansuri, pictură, pian și alte arte care, desigur scot artiștii din ei, dar nu le dau nicio idee despre lumea pragmatică în care vor intra.

Directoarea era mândră de rezultate și povestea cum au uimit-o și pe ea înțelepciunea și maturitatea cu care copiii au reacționat „pe teren”, după orele de teorie. Și am întrebat-o ce se întâmplă pe parcurs cu generațiile astea așa minunate, de ajung tot tinerii debusolați de mai târziu? Știți ce li se întâmplă?, mi-a replicat directoarea, li se întâmplă familia, televizorul și calculatorul. Părinții îi iau de la noi seara la ora 19.00, se opresc într-un fast food și le dau să mănânce repede, apoi îi abandonează în fața televizorului acasă. Când vin cu ei la grădiniță, după un week-end petrecut în familie, părinții ni se plâng de parcă n-ar fi copiii lor. Că i-au stresat două zile de nu mai pot, și abia așteaptau să-i lase iar aici.

Femeia povestea că la început, când a văzut astfel de reacții obosite la părinți, a organizat niște cursuri de „parenting”, ca să le predea și părinților secretul bunei coabitări cu propriii copii. Au venit câțiva la cursuri, apoi n-au mai venit, considerând că nu au ce să învețe, că e treaba grădiniței să le educe copiii. Și mai târziu a școlii.

După ce dau lunar, la grădiniță, sume cât salariul mediu pe economie, părinții se înghesuie să plătească oricât ca să-și vadă plozii înscriși „la o școală bună”, dar își păstrează intactă lipsa de disponibilitate pentru a petrece timp cu copilul lor. Desigur, nu e frumos să generalizăm, dar ce-ar fi dacă toate hoardele astea de părinți înfometați de „școli bune” ar încerca să-și lase copiii la o școală oarecare, din cartier, unde s-ar constitui în comitete de părinți interesați și responsabili și ar pune presiune pe director și pe învățătorii de acolo. Să le ceară mai mult. Să se intereseze exact ce învață copiii lor, și să ceară performanță. Să pretindă și de la școala de cartier ce pretind acum de la minister: să le ofere copiilor lor învățământ de calitate. Pentru că banii de la buget se duc în egală măsură în salariul profesorului prost și în plata ăluia bun. De ce să nu avem pretenții egale de la ei?

Apoi, după orele de școală, părinții să facă bine să petreacă timp cu copiii lor, făcând teme, jucându-se sau discutând. Job-ul stresant și solicitant „ca să am bani să-i ofer copilului tot ce-i trebuie” nu este o scuză. Cu banii obținuți de la serviciul ăla care te ține de dimineață până seara în priză îi cumperi copilului hrană, haine, jucării, o vacanță frumoasă, o casă veselă, o trotinetă, chiar și accesul la o instituție privată de învățământ la o adică. Dar nu suplinesc rolul părinților în viața copilului.

Niciun profesor, oricât de bun ar fi el, nu va scoate un om de valoare dintr-un copil scăpat din vedere de familie. Și nici nu e normal să fie așa. Dacă voi ăștia care ați făcut copii în România, așa depopulată de valori, coruptă și cu cadre didactice prost plătite, vă lăsați tot ce aveți voi mai de preț în viață – copilul – exclusiv pe mâinile acestui sistem, puteați foarte bine să nu-i mai faceți deloc sau să-i abandonați la poarta maternității. Sau, și mai bine, cereți să facă statul o lege ca să puteți băga copiii la 2-3 ani în grădiniță și să-i scoateți din sistem după 18 ani, buni de muncă și apți să vă aducă o cănuță cu apă la căpătâi. Că doar de asta se fac copiii, ca să aibă cine să ne îngrijească la bătrânețe. Că noi ne-am sacrificat o viață pentru ei, le vine și lor rândul.


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

One thought on “Copiii prosti nu ies din scoli proaste, ci din parinti

  1. Bokor F.

    Despre generatia de parinti „dezvoltata” dupa 1989 nu cred ca e cazul sa mai dam detalii celor cu un minim bun simt. Problema la care nu intuiesc o solutie coerenta din partea comunitatii este: cum pot fi recuperate aceste „produse sociale” ale interminabilei perioade de tranzitie, in cursul careia tot noi (cei care azi constatam catastrofa) nu am facut destul pentru a pregati parintii tineri de azi. Ne limitam sa observam, criticam, condamnam etc. si sa dam vina pe stat, sistem de invatamant si altii, dar nu ne asumam nici o vina. Sau poate ca nu e chiar o vina. Ca sa ne sune mai bine, putem spune ca este o fatalitate istorica determinata de situatia istorica a tarii din ultimii 20-30 de ani. Prea ne-am aruncat in a prelua obiceiuri ale consumismului (necunoscut noua inainte de 1989) si nu reusim sa ne folosim capitalul de timp in mod rational. Este dificil sa realizezi ceva asemanator cu sistemele functionale din statele dezvoltate daca nu punem bazele educationale pentru „cei sapte ani de acasa” si nu ne putem baza pe oameni care sa aiba prioritati sanatoase, care sa-si asume un rol normal in comunitate.

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *