Andreea Pernici

Trei concluzii despre sistemul educațional din România

Un lucru trebuie menționat încă de la începutul acestui articol. Sunt studentă în anul 2 și întotdeauna mi-a placut rolul acesta: să fiu elevă, să fiu studentă. Am fost și sunt în continuare adepta sistemului public de învățământ, însă nu ii pot oferi credit acolo unde acesta eșuează să atingă nevoile elevilor, la fel cum nu pot să îmi descriu experiența celor 13 ani de educație instituțională fără a descrie aspecte ce se încadrează mai degrabă în categoria bulinelor negre.

Concentrând cât mai mult această perioadă, iar mai apoi făcând o scurtă analiză în retrospectivă, am ajuns la câteva concluzii, care, deși sunt conștientă că sunt departe de a fi definitorii pentru întreg sistemul de învățământ românesc, ele sunt cel puțin relevante în contextul identificării marilor probleme ale acestuia.

Pe primele două le voi prezenta împreună, deoarece sunt strâns corelate.
– 1.La început de drum elevii au nevoie să intre în contact cu un sistem mai prietenos (iar prin mai prietenos, nu mă refer doar la programa școlară, ci la întreg procesul de predare).
– 2. Sistemul de învățământ din România este mai mult sau mai puțin gratuit, însă realitatea ne arată că pentru a asigura o educație de calitate care să îndeplinească anumite standarde, părinții trebuie să facă investiții.
Cum am ajuns la aceste concluzii?

În ciclul primar am fost înscrisă la sistemul step-by-step, un sistem nou, care a fost implementat pentru prima dată în unitatea de învățământ la care eram înscrisă în anul 2005. Putem să îl privim ca fiind un program pilot, care aducea un aer de inovație, de noutate. Cu ce era acesta diferit? În primul rând, modul de învățare a fost regândit, structurat pe nevoile reale ale elevilor, pe etapele dezvoltării lor cognitive, și aș putea să adaug și emoționale. Astfel, colectivul meu petrecea 8 ore la școală, până la ora 16, fapt ce avantaja clar părinții. Prima parte a zilei era organizată în centre tematice, în alte cuvinte, atelierele în cadrul cărora se studia câte o disciplină: citire, scriere, matematică, științe ale naturii, arte. Acestea se desfășurau prin rotație, iar noi puteam alege cu ce vrem să ne începem ziua și ce colegi am vrea să avem lângă noi. Ulterior luam prânzul într-o sală de mese, urmat de o recreație prelungită pe care o petreceam în cea mai mare parte afară, iar mai apoi intram în clasă unde ne făceam temele, lucram pentru anumite proiecte sau participam la orele de religie, engleză, educație pentru sănătate.

Trebuie să precizez din nou că experiența mea este evident una strict subiectivă și nu determină o generalitate.
Astfel, așa cum calitatea livrării cunoștiințelor în sistemul acesta era una crescută, și cheltuielile pentru acest nou concept au atins alte cote. La începutul primului an, toți părinții au contribuit cu o sumă considerabilă pentru a cumpăra tot ce era necesar: de la mobilierul special, și mă refer aici la mesele mari, rotunde (pentru centrele tematice), la scaune, jaluzele, flipchartul pentru mesajul de dimineață, numeroase panouri din lemn și de polistiren, catedra, centrul de constructii (atelierul de joacă) și până la materialele consumabile. Cele din urmă erau cumpărate periodic din fondul clasei, universal acceptat, și acopereau toate rechizitele necesare, care nu erau deloc puține, doar centrul de arte având acuarele, creioane colorate, blocuri de desen, hârtie creponată, lipici și lista poate continu. Pe lângă acestea existau rezerve de caiete, pixuri, markere, foi de flipchart pe care le puteam folosi oricând.

Totodată, învățarea nu se baza pe exercițiile propuse de obișnuitele manuale naționale, cadrele didactice pregătind în fiecare zi fișe de lucru și lecții interactive specializate pe disciplină. O mare parte din banii alocați fondului clasei se îndreptau către printarea și fotocopierea materialor didactice preluate din caiete și cărti de profil, iar fiecare elev avea o mapă personală, un biblioraft (achiziționat de asemenea din fondul clasei) în care erau strânse aceste materiale. La sfârșitul anului, acesta ajungea destul de stufos, iar scopul său era înregistrarea progresului și evaluarea elevilor, din moment ce sistemul nu se baza pe cultura testelor și a examenelor. Totodată, în următorii ani, s-a hotărât cumpărarea unui calculator și a unei imprimante a clasei. Acestor cheltuieli interne li s-au adaugat fondul școlii din care se achiziționau de asemenea consumabile, produse de curățenie și igienizare.

Toate aceste costuri, deși ating sume imense la momentul calcului total, au fost justificate de dorința părinților de a face școala altfel pentru copiii lor, și nu doar în sensul unei săptămâni de activități extracuriculare. Și uitându-mă înapoi, aceia au fost anii în care eu iubeam cu adevărat școala, în care am învățat cum să învăț (deși paradoxal, nu de frica notelor) și din care am înțeles că esența unui sistem educațional eficient este introducerea elementelor non-formale. Singurul lucru care umbrește acești ani, acum că am maturitatea să înțeleg acest lucru, este faptul că implementarea întregului proces step-by-step a fost făcută din investiții și fonduri personale, din moment ce bugetul alocat educației nici nu se apropia de sumele necesare acestui tip de educație.

Odată cu trecerea în ciclul gimnazial, fondul clasei s-a diminuat considerabil, ca urmare a intrării în sistemul educațional obișnuit, dar nu a dispărut. Cheltuielile cu consumabilele s-au rezumat la trioul cretă, burete și găleată, rareori alte materiale, cum ar fi instrumentele de geometrie pentru tablă. Pe parcursul celor patru ani au existat puține investiții mari: s-au strâns sume de bani pentru schimbarea jaluzelelor, înlocuirea tablei cu una magnetică, montarea sistemelor video pe holuri sau integrarea sistemului de pază (care era plătit lunar de către părinții întregii școli). Unul dintre motivele principalele pentru care colectivul de părinți evita să mai aloce bani pentru îmbunătățirea confortului unei clase era schimbarea anuală a sălilor. Cumva, toate permutările acestea ne transportau înapoi în timp, în săli cu aceleași facilități, făcând ca banii cheltuiți să pară inexistenți. Deși toate aceste cheltuieli, inclusiv cele cu fondul școlii din care se achiziționau consumabilele de la spațiile de toaletă, nu își au locul în această formă, într-un sistem educațional dezvoltat și corect finanțat, ele au fost necesare, alternativa nereprezentând din păcate o soluție viabilă.

În cadrul liceului, fondul clasei a dispărut aproape în întregime, la fel ca și cel al școlii, rămânând câteva sume de bani pe care le strângeam pentru cretă sau markere. Din punct de vedere educațional, standardele liceului erau ridicate, și direct proporționale cu nivelul de pregătire al elevilor, însă acest fapt nu se oglindea perfect în resursele materiale pe care le aveam la dispoziție. Nu aș vrea să fiu prea critică, însă existau cu siguranță multe îmbunătățiri palpabile, reale, ce puteau fi aduse: de la reamenajarea băilor, la schimbarea mobilierului din unele săli de clasă sau a unor ferestre ori jaluzele nefuncționale. Sunt conștientă că aceste chestiuni se reîntorc la problema finanțării la nivel național, iar mai apoi local, și că nu putem aștepta să avem școli de 10, fără ca la nivel central să se producă o schimbare.

În ceea ce privește facultatea, mă pot numi norocoasă pentru că am șansa să compar două medii academice total diferite, unul din cadrul Universității București, iar unul din cadrul ASE. Un aspect este totuși comun celor două: mergând pe aceeași axă cu vechimea și experiența lor în câmpul universitar, și sediile denotă aceeași bătrânețe. Amfiteatrele, sălile de seminar, laboratoarele sunt rareori modernizate, iar echipamentul IT, partea ce ține strict de hardware, începe și aceasta să fie lăsată în urmă. În același timp, sunt momente în care sălile nu sunt îndeajuns de încăpătoare sau sunt pur și simplu greu de găsit (fiind mereu ocupate).
Anul acesta am avut însă ocazia să particip la cursuri în sălile ASE nou-amenajate, a căror modernizare a fost sponsorizată de giganți în materie de energie sau IT, iar diferențele sunt imense. De la modul în care este luminată sala, la echipamentul de microfonie care e atât de necesar în amfiteatrele cu capacitate mare, la video-proiectoarele moderne sau pur și simplu la băncile dotate cu prize pentru încărcarea dispozitivelor digitale personale, mediul de învățare este unul ce îți asigură desfășurarea unui curs în condițiile benefice învățării. Iar când acest lucru se întâmplă, crește automat și nivelul pregătirii academice. Nu aș putea totuși să nu remarc că ar trebui să vrem mai mult decât un curs pe săptămână într-o astfel de sală, că ar trebui să facem demersuri pentru ca aceste cazuri izolate să devină realitatea generală.

Aș vrea acum să mai punctez o ultimă concluzie, pe care eu o consider cu adevărat dezolantă.
3. În cadrul întregii perioade educaționale am învățat ce este competiția și nu colegilitatea.
Fiind prea puține proiecte în echipe, prea puține task-uri în comun, fiind pesepsit sau criticat ajutorul (și identificat automat cu copiatul), am învățat că pe cont propriu ne este mai bine și că trebuie să facem o mare parte din lucruri singuri. Cu toate acestea, nimeni nu ne-a explicat că în majoritatea mediilor de lucru, valorile care sunt apreciate și căutate sunt teamwork-ul, abilitățile de comunicare și colegialitatea. O atmosferă de lucru prietenoasă, dar și profesională este determinantă în soluționarea problemelor, iar sistemul educațional din România nu a găsit încă metoda prin care să ne predea această lecție.

Sunt cu siguranță multe alte lucruri de spus, multe probleme de vocalizat și multe aspecte de reglementat, însă la o analiză de suprafață acestea sunt, din punctul de vedere al unui fost elev, actual student la stat, punctele cheie care fac ca sistemul de învățământ național să rămână mult în spatele celor aplaudate la nivel internațional.


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

4 thoughts on “Trei concluzii despre sistemul educațional din România

  1. MAREAN

    CEA MAI IMPORTANTA CONCLUZIE ESTE CA DUPA 1989 IN ROMNIA NUMARUL ELEVILOR CARE ABANDONEAZA SCOALA ESTE IN CRESTERE SPECTACULOASA DEPASIND CIFRE DE ORDINUL ZECILOR DE MII CONDAMNAND ASTFEL NATIUNEA ROMANA LA INAPOIERE, INCULTURA, ETC

    Reply
  2. Pop L.

    Stimată domnișoară, oriunde sunt resurse limitate, competiția prevalează. Colegialitatea (alții ar zice „altruismul”) se află de la locul 2 în jos. Dacă credeți în colegialitate, dacă vă lipsește, citiți cărți ale anarhiștilor (Kropotkin, Prudhomme…). Liniștește, dar nu ține de foame. Poate veți avea șansa să nimeriți într-un mediu profesional care să vă ofere ceva din ceea ce doriți… Mai sigur este să vă construiți o familie, ca spațiu de oferit și primit iubire. Cățeii și pisicile ajută și ei/ele enorm.
    La concluziile 1) și 2), pot obiecta:
    1) cum e societatea, așa e și sistemul de învățământ. La fel de prietenos.
    2) dacă părinții sunt fraieri și dau bani, de ce nu? Eu chiar aș fi de acord cu o reducere de impozit pentru părinții cu copii la școala primară, având în vedere că oricum acești părinți contribuie la menținerea în subzistență a sistemului public de învățământ. Dar, repet, dacă ei acceptă să dea bani la negru, în locul statului, și se simt bine așa, care-i problema? Vreți tătuc – na-vă tătuc! Vă place să plătiți taxă de protecție, dați taxă de protecție!
    Nimic nu e mai protectiv decât un stăpân puternic. Din brațele lui poți ține chiar discursuri memorabile despre libertate. Fenomenul se cheamă servitute voluntară și a lăsat în urmă stăpâni fericiți și paznici de sclavi șomeri (paznicii, nu sclavii, pentru că ei sunt de nerefuzat).

    Reply
  3. Marian

    Am un copil in clasa VIIIa la scoala 56 care se pregateste pt evaluarea nationala, concluzii:
    1. Scoala este o vanatoare permanenta a notelor, sistem agreat deplin de profesori: iau un 10 apoi mai invat cand vine randul pt a doua nota ca sa-mi faca media. Desi copilul meu are 10 la Romana, nu este capabil sa faca un rezumat/comentariu literar.
    2. Nu exista niciun fel de proactivitate didactica: profii predau mecanic, copiii scriu, toti se prefac ca e ok.
    3. Prezenta unei mame prin scoala asigura copilului ei un salvator 10 ca va sa salveze un 7 pe bune…
    4. Nu exista niciun interes din partea profilor de fizica, chimie, biologie, sa faca experimente practice. Doar dicteaza povesti si formule. Jenant!

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *