Dollores Benezic

Comunismul chinez și fețele lui umane

”Lebedele sălbatice/Trei fiice ale Chinei”, o carte document după care regimul Ceaușescu o să vi se pară o copie palidă.

În timpul Revoluției Culturale în China lui Mao, un băiat de 16 ani i-a scris o scrisoare de dragoste unei colege. Indignată, ea i-a răspuns, cu apelativul trădător al revoluției: „Cum îndrăznești să te gândești la asemenea lucruri nerușinate (dragoste, vezi bine – nota mea) când dușmanii de clasă sunt încă agresivi, iar oamenii din lumea capitalistă trăiesc încă în abisul mizeriei?”. Tinerii din China comunistă erau convinși că nivelul lor de viață era cel mai bun din lume, în timp ce în capitalism lumea abia-și ducea zilele de pe o zi pe alta.

M-a amuzat întâmplarea, dar a fost singura din cele 500 de pagini ale cărții „Lebedele sălbatice/Trei fiice ale Chinei” care putea să-ți schițeze un zâmbet. Cartea, mare cât China, este despre o dramă pe măsură. Se pare că Jung Chang, autoarea, e un pic grafomană. Înțeleg că ăsta e cel mai scurt dintre documentarele pe care le-a făcut la viața ei. Dimensiunea i-a descurajat pe unii să o citească pentru clubul de carte de luna trecută, iar titlul – ușor poetic – i-a incitat puțin spre deloc pe alții. Cartea e veche, totuși de 23 de ani și în lumea mare trece drept cea mai bine vândută lucrare de non ficțiune – 10 milioane de exemplare, tradusă în aproape 40 de limbi. E interzisă în China și azi.

Mie mi-a plăcut și m-a captivat din prima. Chang nu e o scriitoare talentată (poate pentru că engleza nu e limba ei maternă), însă e o povestitoare bună, iar pentru ceea ce a urmărit cartea a fost suficient. A reușit să facă un tablou viu al Chinei din vremea ocupației japoneze până la moartea lui Mao, povestind viețile a trei generații de femei din aceeași familie.

jung chang

Bunica ei a fost ultima din familie care a mai suferit mutilarea picioarelor, practicată în China pentru a le da femeilor un aer neajutorat și, chipurile, grațios. A fost apoi vândută concubină unui general chinez. Mama și tatăl autoarei au fost activiști comuniști convinși, atât de pătrunși de justețea regimului încât și-au făcut singuri viața un iad. Descrierea modului în care s-a făcut colectivizarea în China mi-a amintit de poveștile mamei mele, care a fost și ea parte dintr-un astfel de proces pe meleaguri europene. La 18 ani, însărcinată cu primul copil, mama autoarei a făcut un drum de 1000 de km pe jos, din Manchuria până în Sichuan, însoțindu-și bărbatul și partidul în misiunea patriotică de a civiliza masele. A pierdut copilul din cauza condițiilor istovitoare de drum și de muncă, de la care nu a fost scutită de soțul ei, deși era lider al grupului și beneficia de mașină sau cal, pe motiv că „nu vrem să se creadă că comuniștii fac favoritisme pentru familia proprie”.

Povestea mamei este de departe cea mai dramatică din familie. O femeie inteligentă, curajoasă, care și-a urmat soțul și a ținut familia unită, deși a avut suficiente motive în primii ani de căsnicie ca să-l dea dracului, văzând că el pune întotdeauna partidul și patria înaintea soției și a celor patru copii ai lor. Soarta tatălui e de asemenea dramatică, în condițiile în care a ținut să-și păstreze verticalitatea până în ultima clipă a vieții.

Constante, de-a lungul celor o sută de ani de istorie din carte, sunt brutalitatea și mizeria. Poporul chinez, numeros, sărac și adesea înfometat de aproape toate regimurile, se lasă amăgit, implicat, păcălit, angrenat, dezbinat și stăpânit de același gen de lideri: avizi de putere, fără viziune, dar degrabă vărsători de sânge. Mao este autorul moral al uriașei drame trăite de chinezi timp de 20-30 de ani, în timpul „Marelui Salt Înainte”, când agricultura a colapsat din cauza obsesiei pentru „industrializare”, respectiv pentru producția de oțel în care era angrenată toată țara (ca să-i întreacă pe americani și englezi…). Combinată cu raportarea producțiilor record la hectar (care nu erau decât niște gogorițe propagandistice), asta a dus la marea foamete din anii 50 în care unii au ajuns să-și mănânce copiii.

mao

Apoi a urmat „Revoluția Culturală”. Tovarășa Mao este cea care a declanșat Revoluția Culturală, alimentând nevoia constantă de conflict a soțului ei. În timpul Revoluției Culturale toată China s-a întors cu susul în jos: iarba a fost scoasă din rădăcini, păsările înfometate și alungate din copaci, elevii s-au răsculat împotriva profesorilor, i-au bătut și alungat din școli, bibliotecile arse, intelectualii ostracizați, moștenirea culturală seculară a Chinei a fost demolată în numele unui restart comunist menit să contribuie la apariția omului nou. Culoarea revoluției – roșu – era simbolul evoluției și al progresului. S-a pus problema schimbării culorilor din trafic, pentru că era imposibil ca pe roșu să stai, și pe verde să treci. Roșu însemna mers înainte…

Liderii de partid au trecut și ei printr-un proces de epurare, dictat de capricii ale celor mai șmecheri care se aflau în preajma liderului suprem. Tatăl și mama autoarei au fost închiși, bătuți, batjocoriți sistematic de hoarde de „cetățeni revoluționari” pe motiv că ar fi fost în contradicție cu dorințele și îndemnurile Marelui lider. Este revoltătoare și înduioșătoare etapa din adolescența autoarei, în care descrie cum bunica le oblojea rănile mamei și tatălui, veniți acasă bătuți crunt de „revoluționari” la ședințele de reeducare. Încercam să-mi imaginez cam ce aș fi simțit eu la 14 ani dacă mama ar fi venit bătută acasă, de la serviciu. În timp ce mie, la școală, mi se cerea să fiu trup și suflet alături și să-l iubesc pe marele lider Mao. Poate de aceea adolescența autoarei a fost una atipică, pentru că și-a iubit părinții mai abitir ca niciodată, tocmai din cauza acestor vremuri pe care le-au traversat împreună. Care adolescent de 14 ani poate să mai spună asta?

Povestea lui Jung Chang este într-o oarecare măsură a multora dintre noi, decrețeii lui Ceaușescu. Îndoctrinați la școală despre măreția și viziunea liderului, siliți să conviețuiască acasă cu realitatea generată de un sistem corupt, totalitar și păgubos. Fără nicio altă sursă de informare în afara surselor de partid și de stat. M-am recunoscut în câteva din poveștile ei, dar mi-am dat seama că în comparație cu China, comunismul românesc a fost ca o piesă de teatru într-o sală de provincie, care imită un film de Hollywood.

În fine, cartea este un manual de istorie a Chinei pe înțelesul tuturor, suficient de atractiv cât să te țină curios până la final, și teribil de brutală cât să te facă recunoscător că te-ai născut în România, și ai avut parte de un comunism mai soft. Evident, lucrurile s-au schimbat în China de atunci, totuși Partidul comunist încă e la butoane, iar autoarea spune, într-un interviu acordat în 2013, că prin comparație cu generația ei, când nu existau surse de informare, oamenii de azi sunt destul de apatici, dezinteresați de realitățile politice, preocupați mai degrabă de viața cotidiană. Așa se face că Partidul comunist încă rezistă – crede ea. Totuși, protestele de acum din Hong Kong arată că de undeva se poate aprinde fitilul, chiar și într-o economie care duduie ca a Chinei.

Știu că unii nu au chef/timp de cărți despre lucruri grele, rele, sordide, pe motiv că e viața destul de realist/tristă și așa, dar eu tot o recomand. Măcar acelora care vor să înțeleagă prin ce am trecut și noi, ca să fie pregătiți pentru ce urmează.

sursa: dollo.ro


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

One thought on “Comunismul chinez și fețele lui umane

  1. Mihaela

    E important sa stim ca se poate si mai rau. Pentru ca daca nu era revolutia din ’89, astazi in Romania sigur ar fi fost mult mai rau decat a fost comunismul pe care l-ati cunoscut inainte. E bine ca ati recomandat aceasta carte si ati oferit un rezumat.

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *