Cine o să cîştige? Toţi ziariştii mă întreabă asta,
români şi străini. Oamenii simpli, la staţia de benzină sau la depozitul
de materiale de construcţii, nu. Ei întreabă dacă „scăpăm de Băsescu?”
şi li se pare o formă de evaziune cînd le spun „Ei, numai dacă avem
legea de partea noastră…altfel, sînt sigură că nici dvs nu vreţi…”.
Nu e adevărat şi după asta sîntem de ambele părţi mai degrabă
stînjeniţi. Omul de rînd e dinainte convins că legea e cu cine e mai
tare. Ca atare răspunsul meu li se pare o formă de evazionism, dacă nu
mai degrabă o ştire proastă, un semnal că Băsescu e cel mai tare şi va
aduce legea de partea lui.
Comportamentul elitei noastre
în ultimul an, întîi cînd au fost unii la putere şi după aceea ceilalţi,
nu îndreptăţeşte însă ideea că scrupulul pentru proceduri creşte cu
nivelul de educaţie. Oamenii din stradă judecă, în vieţile lor greu
încercate, că procedurile sînt un moft. Dar oamenii din elită sînt
primii care contribuie la realitatea că procedurile sînt un moft. În fapt, nici că le pasă. La ora asta expunerea selectivă e la maximum,
fiecare tabără stă doar pe televiziunea proprie, deşi şi la cele
adverse se dau din cînd în cînd şi fapte adevărate, la care merită să
fii expus. Asta, dacă te interesează şi fondul problemei. Dacă te
interesează numai cine cîştigă, pentru că ai direct de pierdut sau de
cîştigat, cum e cazul cu un număr înfricoşător de cunoscuţi de ai mei
din România-aproape toţi- atunci nu mai contează. Un amic mi-a spus
indulgent că am trăit prea mult în Occident şi de asta ţin la forme. Eu
am trăit vreo şase ani în Vest, e drept, el însă vreo patruzeci. Şi nu
s-a contaminat de respectul pentru vreo procedură, oricare sînt bune
odată ce ştii care ţi-e tabăra. Aşa că nici anii de socializare
occidentală nu explică mare lucru. Alt cunoscut mă întreba de ce am spus
pe faţă cu cine am votat la referendum, că nu înţelege lumea nimic, cum
asta să te duci să votezi, dar să nu votezi demiterea, deşi toată
lumea ştie că eşti contra, plus că erai în minoritate, etc. Ce să-i
spun? Tocmai de aia? Că trebuie să fie şi o minoritate căreia îi
pasă nu cine cîştigă, ci cum o face? Că într-o lume preocupată să ia
partea învingătorului trebuie să dăm semnale publice că nu ne pasă cine
învinge, ci doar cum, şi că principiile, nu oamenii, contează, sau că în
ţara unde nimeni nu are dreptate totdeauna eu o să fiu cu cel slab
contra celui tare şi o să spun asta public, ca să arăt că atitudinile nu
trebuie formate pe bază de cine credem că o să cîştige? Am găsit în casă, în munţii de arhivă, un vechi număr din Neamul Românesc, ziarul lui Nicolae Iorga, cu titlul Contra călcătorilor de lege, numai cu legea! M-am
uitat la dată, era a doua zi după asasinarea lui Duca, crimă care avea
să atragă ca reacţie uciderea în arest, a legionarului Corneliu Zelea
Codreanu. Evident, Armand Călinescu şi regele Carol nu se uitau nici ei
la proceduri şi de asta Codreanu a fost asasinat cînd ar fi trebuit să
fie sub protecţia legii. În fond, era un asasin şi o ameninţare la
adresa ordinii constituţionale, deci de ce nu? Ies în fiecare zi cu
maşina, din fericire nu mă gîndesc la asta zilnic, pe poarta pe care
legionarii, cînd au ajuns ei la putere, l-au scos pe Iorga ca să-l ducă
la Strejnic să-l împuşte. Revendicau şi ei dreptatea lor. Că
acolo unde dreptatea e privatizată pe tabere, iar legea e văzută ca o
formă de ipocrizie, totul e justificat, oricît de enorm pare.
De mai multe ori mi s-a spus ce puţină lume s-a arătat la înmormîntarea
lui Iorga, care în timpuri normale ar fi atras mase de oameni. Lumea
credea că legionarii au cîştigat, nu avea de unde să ştie că mai au
cîteva săptămîni doar la putere. În istoria virtuoasă a poporului român,
singura care se publică la noi, asemenea episoade nu sînt niciodată
menţionate. Comunismul în România, cartea lui Ghiţă Ionescu,
singura în care se spune că 800 000 de români s-au repezit să intre în
partidul comunist în primul an după venirea sovieticilor, a apărut în
fond în exil, şi în afară de mine nu citează nimeni situaţia aceea.
Oportunismul e eradicat din istoriile noastre, deşi e norma, nu
excepţia.
Cum înţelegem noi spiritul olimpic se vede din
comentariile halucinante la Olimpiada de anul acesta, despre care
înţeleg, fără să fiu fan al sportului, că nu am televizor, că a fost
frumoasă, cool, un triumf al spiritului sportiv, lamentată la noi ca o
istorie a unei înfrîngeri umilitoare. Iată ce citesc eu într-un ziar adevărat, de provincie profundă, luat de pe tarabă: „La cît de buni ne pretindem şi la ce fond genetic avem,
România a ocupat cea mai joasă poziţie la Jocurile Olimpice din 1952
încoace” (Ziarul de Roman). Sau într-un ziar bucureştean: „Cîteva naţii
cu ambiţii de reprezentare vecine cu dominaţia au dus performanţele
spre praguri la care nici nu putem să visăm. Limite avem toţi, dar
naţiile cu tendinţe globalizatoare sau care s-au trezit din adormiri
istorice instituie praguri de natură să-i descurajeze pe vecini şi pe
fruntaşii tradiţionali.” Fond genetic, naţiuni de dominatori sau de
dominaţi, care urinează pe alţii sau stau sub jet, vorba lui HRP, cam
asta e ce pricepem noi dintr-o olimpiadă. Şi comparaţia hilară cu Los
Angeles, ah, ce timpuri de glorie! Ce frumos mergea acţiunea colectivă
sub comunism, mare nenorocire cu capitalismul şi libertatea, că sportul
nostru e la pămînt. În realitate, performanţa noastră este încă peste
condiţia sportului de masă la noi (grătarul cu mititei, sau poate
tablele sînt sportul de masă), a finanţării sportului, a educaţiei
sportive în şcoli, a condiţiei materiale a sportivilor amatori, cei care
se presupune că merg la Olimpiadă. Un regim discreţionar, cum era
comunismul, era evident mai bun pentru performanţa sportivă pentru că în
mod ilegitim şi iraţional crea condiţii pentru sportivi cu totul
separate de starea societăţii ca întreg. Mai ţineţi minte pe Lăcătuş şi
ai lui, decoraţi de Ceauşescu în noiembrie 1989, cu lacrimi în ochi că
aduseseră ţara pe culmi, cînd ţara era de fapt pe butuci? Cum poate
cineva cita Los Angeles 1984, an care a fost o culme a războiului rece,
cu sportivii ruşi boicotînd olimpiada şi noi studenţii muncind alături
de deţinuţi pe cîmpiile Dobrogei, ca pe o perioadă de aur?
Dar noi nu ne uităm la fleacuri ca Războiul Rece, numai
victoria contează pentru noi. Dintotdeauna sportivii noştri amatori au
fost mai degrabă profesionişti, noi trişam din start spiritul olimpic. Aş fi crezut că şi alţii fac la fel dacă nu aş fi văzut la Atena pe o
prietenă de a mea belgiană aducînd în remorcă de la Bruxelles canoeea
fiului ei de 19 ani, selecţionat la Olimpiadă, student la arhitectură. Pentru
alţii, spiritul olimpic e ce ar trebui să fie, un triumf al dedicaţiei,
prieteniei, jocului, luptei de a te depăşi pe tine, nu de a te plasa în
faţa altora. Pentru noi, întrucît doar rezultatul contează, e un fel de
război, şi termenii militari primează. Am văzut o ilustrare
într-un talk show sportiv în care comentatorii aveau un fotbalist român
din Germania invitat. Tînărul comenta eliminarea Germaniei din
campionatul european şi spunea, într-un vocabular care atesta că
ajunsese pe culmi fiind scutit de şcoala elementară, că nemţii nu sînt
ca noi, nu au o strategie, nu studiază adversarul, nu ţin şedinţe
tactice, îl lasă să joace. Auzi la ei! se indignau moderatorii. Şi ei ce
fac pe teren atunci? Păi, joacă şi ei! Incredibil! Cum, e un joc???
Da,
nu e un război. Nu toate mijloacele sînt justificate. Scrie Cătălin
Tolontan: „Văzut din afară, la cîteva secunde după încheierea finalei,
Alin Moldoveanu are aceeaşi reacţie dacă s-a clasat pe locul 4, Beijing –
2008, sau dacă a cîştigat titlul olimpic, Londra – 2012… Asta se
întîmplă întîi pentru că realmente nu-şi urmăreşte decît propriul
rezultat”. Slavă Domnului, avem şi un sportiv adevărat, se pare, şi m-aş
bucura să văd că inspiră o generaţie, aşa cum am văzut copiii spanioli
dînd năvală în cluburi după victoria echipei lor de fotbal din iulie. Şi
cum aş vota oricînd ca educaţia noastră preuniversitară să se
reorganizeze precum cea englezească în secolul 19, făcînd din sportul de
echipă materie principală. Dar nu ca să luăm mai multe medalii, ci ca
să producem mai mulţi oameni ca dl Moldoveanu, care înţeleg că miza e
întrecerea cu noi înşine, şi nu victoria de conjunctură contra altora.
Performanţă înseamnă evoluţie.
De asta competiţia politică
actuală, prilej pentru toţi actorii de a involua, cu noi toţi ca
martori şi în compania moderatorilor preferaţi, nu prezintă nici un
interes decît pentru cine are direct de cîştigat sau de pierdut. Mie
chiar nu îmi pasă cine cîştigă, cîtă vreme nu se arată nimeni vrednic să
cîştige.
Mai multe cititi pe romanialibera.ro.
Alina: felicitari pentru articol.
Intr-adevar, chiar daca revine la Cotroceni (lucru pe care cred ca ar trebui sa ni-l dorim cu totii la momentul 21 august 2012), dl. Basescu va trebui sa explice poporului de ce trebuie sa mai asteptam pana in decembrie 2014 pentru ca el sa plece. Cat despre Olimpiada: lumea in Romania intr-adevar nu face sport. Si nici nu vad cum ar putea face cand te alearga cainii vagabonzi daca esti pe bicicleta sau te fluiera golanii daca esti fata si faci jogging prin parc.
Da, cred si eu ca principiile sunt importante, ca respectare legilor este importanta. Dar, in opinia mea, asocierea intre termenii proceduri si sfinte nu mi se pare tocmai una de dorit. Sfintenia este altceva in mintea mea. Mai mult, dupa cum se stie, pot sa apara conflicte intre principii si valori morale, cum se intampla in cazul dilemelor morale, cand nu exista un raspuns corect universal valabil (de exemplu, dilema lui Heinz, folosita pentru evaluarea dezvoltarii morale), precum exista conflicte si intre legi. Domeniul legii si al dreptului mi se pare ca nu este si, poate, nu poate fi atat de strict si rigid reglementat cum s-ar dori sa fie sau pare a fi. Cum nu exista definitii foarte precise ale cuvintelor, nici legile nu pot prevedea explicit toate cazurile. In plus, oricat de bune ar fi legile, la urma urmei, rezultatul lor depinde de bunacredinta a celor care le aplica si a celor pentru care sunt facute. Mai importanta decat litera unei legi este spiritul ei. Dar acel spirit este viu si dinamic, greu de surprins intr-o unica formula. In evaluarea dezvoltarii morale se judeca nivelul atins in functie de gradul in care cineva judeca si isi justifica deciziile morale in baza unor principii, dar nu in functie de care anume principiu este folosit. De exemplu, daca in dilema Heinz, cel intrebat crede ca Heinz poate sa fure dintr-o farmacie, incalcand astfel legea, ca sa isi salveze sotia si invoca viata altcuiva ca fiind o valoare mai importanta ca proprietatea altcuiva sau respectarea legii are un nivel mai ridicat de judecata morala decat cineva care afirma ca Heinz nu ar trebui sa fure ca sa isi salveze sotia pentru ca este impotriva legii sa furi. As mai da un exemplu in care ideea de proceduri in mintea mea este pusa in discutie, adica o alta dilema morala. Am fost implicata intr-un proces. Cei care m-au prejudiciat au reusit sa faca acest lucru obtinand niste autorizatii false, care nu au respectat prevederile legale. Dar, prin neglijenta unor functionari coninteresati material, s-au intocmit acele acte oficiale. Ele au fost folosite in justitie. Erau legale de vreme ce erau semnate de niste functionari in functie. Cand a judecat, judecatorul nu a vrut sa astepte pana cand veridicitatea acelor acte va fi investigata pe cai penale si nici nu a dipsus acest lucru atunci cand s-au prezentat dovezi ca ele nu au fost intocmite respectandu-se realitatea. Erau stampilate, erau semnate, procedurile au fost formal respectate, deci erau bune. Procedurile puteau continua. La fel s-a intamplat in cazul batranului care si-a pierdut casa din Timisoara: http://www.adevarul.ro/locale/timisoara/b-S-A_FACUT_DREPTATE-b-_Batranul_trimis_de_justitie_in_padure_si-a_recuperat_casa_dupa_o_campanie_de_trei_ani_a_ziarului_-Adevarul_0_599340160.html# . Si in cazul sau procedurile au fost respectate. Notarii si judecatorii, partile interesate s-au acoperit de acte. Problema este ca degeaba trenul merge drept dupa ce a deraiat dintr-un punct … . Mi se pare ca in c
Mi se pare ca in cazul referendumului se intampla la fel. Daca se stie ca populatia nu este cea declarata prin acte oficiale si nu s-au respectat procedurile legale premergatoare referendumului de actualizare datorita diverselor interese si indolentei (pentru ca la acea vreme nu conta), ma intreb ce valoare are o procedura respectata pe baza unor acte care sunt doar hartie, procedural stampilata si semnata, dar care nu are acoperire in realitate. Daca nu s-a respectat legalitatea inainte de referndum, cand s-au intocmit actele in baza caruia s-a desfasurat refernedumul, ce valoare mai are respectarea legalitatii daca ea se limiteaza strict la procedurile referendumului? Se poate construi ceva pe o minciuna? Se pot salva astfel institutii a caror functionalitate este doar fictiva?
Cat priveste cine e cel mai tare si cel mai slab, mie nu mi se pare a fi atat de evident, tinzand sa cred ca raportul de forte este destul de echgilibrat, de unde si blocajul prezent …. Presedintele suspendat Basescu joaca mai bine rolul victimei, instrumentele puterii sale fiind mai bine si cum mai mult mestesug mascate. USL are aparent mai multe instrumente ale puterii, dar nu le poate folosi fara a se compromite si mai mult. Cat priveste agendele ascunse ale ambelor parti, cred ca nu doar USL-ul poate fi suspectat a avea o agenda ascunsa… Tind sa cred ca presedintele Basescu stia despre plagiatul lui Ponta inainte sa accepte numirea sa ca prim-ministru, doar ca nu se astepta ca Ponta nu va demisiona cand va dezvalui acest lucru public, cu scopul de a discredita USL inainte de alegeri si, probabil, nu se astepta la asa amploare a razboiului total care a urmat.
Cred ca ce am vrut sa spun s-ar putea rezuma, apropo si de vrednicia partilor, cu versurile lui Ion Barbu din “Oul dogmatic”: “Ca vinovat e tot facutul,/Si sfant, doar nunta, inceputul”. In plus, daca legea este inteleasa ca o conventie acceptata de majoritate in numele binelui majoritatii, atunci, inevitabil, este inevitabil sa apara o tensiune intre partea de inteles a democratiei care se bazeaza pe decizia majoritatii si partea de inteles a democratiei care se bazeaza pe respectarea legalitatii.
Foarte la rădăcina lucrurilor. Excelent.
@Stoica: Pai cum de ce sa mai asteptam pana in 2014 ca sa plece Basescu? Pentru principiu. A se mai citi inca o data articolul spre pricepere. Hahahahahaha
Cam asta e reteta oricarei mistificari, cateva adevaruri (falia din societate, unii pe antene, altii pe B1, suveranitatea necesara a legii)contrazise apoi de concluzia tendentioasa, respectiv nu merita nimeni sa castige! Aberant doamna Mungiu Pipidi, aberant! Merita sa castige legea daca tot ne-am obosit sa o scriem! Si da, corect! Prin aplicarea ei au de pierdut toti oportunistii! . Daca ne vom dovedi si in continuare o natiune de oportunisti vom fi si in viitor o natiune de perdanti. Eu personal nu cred ca mai e posibil, pentru ca la nivel de mase nu prea mai e nimic de capatat. Oportunisti sunt toti aceia care caute sa profite de conjuncturi diverse pentru a accede la pozitii pe care nu le merita altfel in mod natural. Oportunismul a mers mereu mana in mana cu comunismul. Fiecare din ei la nivelul sau, fie ca e un prim ministru trisor, fie un amarastean care spera o felie de salam in plus. Doar LEGEA ne apara cat de cat de astia, de aia au atacat-o. Legea si criteriile de selectie in suprastructuri sunt singura noastra sansa si perspectiva.
Din pacate, istoricii nu il citează pe Ghita Ionescu deoarece „a scos din burta” pe cei 800.000 de romani s-ar fi inscris in PCR in 1945. Cititi va rog „Misiunea Ethridge in Romania”, unde veti găsi mai multe variante indicate chiar de comunisti: de la 150.000 la 500.000 de membri PCR. Liderii PCR doreau să fie mult mai multi, dar nu au reusit sa fie convingatori. Spre comparatie, in arhiva PCR cifrele sunt urmatoarele: 794 comunisti pana la data de 23 august 1944; 2776 persoane la data de 31 decembrie 1944; 140.629 persoane inscrise in PCR in anul 1945 (sursa: Ilie Verdet – raport oficial din 1958).
Desi va plangeti ca in Romania nu este citat Ghita Ionescu, nu aveti dreptate. Ionescu a exagerat cu cifra de 800.000 de romani care ar fi intrat in PCR in 1945. Daca nu credeti, cititi „Misiunea Ethridge in Romania” sau raportul din 1958 semnat de Ilie Verdet, unde se spune clar: 794 membri de partid la 23 august 1944, 2776 persoane inscrise pana la 31 decembrie 1944 si 140.629 membri PCR in anul 1945.
De departe, cel mai dur articol al dvs. din ultimii ani. Poate nu in forma, dar in conotatii sigur.