Cine nu îl lasă pe Ponta să demisioneze

Există o percepție publică (cât se poate de normală până la urmă) conform căreia un președinte de țară, un premier sau șeful unuia dintre marile partide ar fi și lider al unui sistem. Teoretic, percepția ar trebui să corespundă cu realitatea, dar analiza, de la caz la caz, arată că acest lucru nu e obligatoriu. Amintiți-vă de Traian Băsescu în 2012, priviți-l acum pe Victor Ponta. În vara lui 2012, cea mai inteligentă decizie politică (pentru el și partida pe care o mai reprezenta încă) a președintelui României de atunci ar fi fost să demisioneze după încheierea Referendumului. Orice preșcolar în ale politicii putea să anticipeze ce ar fi urmat în toamnă. Fie reinstaurat la șefia PDL, fie în fruntea unei formațiuni noi, Băsescu ar fi putut dilua puternic victoria USL. Dincolo de interpretările constituționale, semnificația votului de la Referendum a fost cât se poate de clară în privința dorinței populare de a-l vedea pe Băsescu plecat de la Cotroceni. Cum Băsescu nu a demisionat, USL nu a mai fost nevoit să facă nimic pentru a obține o victorie zdrobitoare (și fără Băsescu președinte, USL ar fi câștigat, dar nici într-un caz nu la același scor). Să nu fi înțeles animalul politic Traian Băsescu că decizia lui de a continua la Cotroceni va dezintegra PDL-ul? Că un președinte cât se poate de impopular n-are cum să construiască o nouă formațiune importantă, chiar și în cei doi ani care îi rămăseseră din mandat? Pentru multe lucruri poate fi criticat, pe bună-dreptate, Traian Băsescu, dar nu pentru faptul că nu ar fi avut simț politic. Și atunci?

Victor Ponta se află, în acest moment, într-o situație similară. Cel puțin din punctul de vedere al popularității. Chiar și în condițiile în care n-a reușit să dovedească niciun moment versatilitatea politică a lui Traian Băsescu (și asta nu pentru că nu ar fi încercat din greu să-l copieze, că ăsta e singurul lucru în care e cu adevărat expert), Victor Ponta nu are cum să nu înțeleagă acum că orice zi în plus în fruntea Guvernului României reduce dramatic rândurile susținătorilor PSD, care chiar dacă nu vor migra către alte formațiuni politice (PNL-ul se auto-amăgește dacă își închipuie că dezamăgiții de PSD vor migra de la sine, în masă, către ei), tot în minus vor fi la localele și generalele de anul viitor. Iar timp prea mult de recuperat nu prea există. Nu că aș plânge de milă PSD-ului, dar întrebarea legitimă care se pune e de ce se încăpățânează Ponta să rămână premier și de ce mai face încă partidul front comun în jurul lui în ciuda evidențelor care arată că nu au decât de pierdut?

Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să înțelegem că în pozițiile în care au ajuns, nici Traian Băsescu în vara lui 2012, nici Victor Ponta acum nu mai au libertatea opțiunilor personale. Libertatea de a face ceea ce le dictează conștiința, simțul politic sau măcar simțul penibilului. Să rememorăm cariera profesională și politică a lui Victor Ponta. Omul avansat mereu la excepțional și înainte de termen în ciuda faptului că singura lui calitate (profesională și/sau politică) dovedită a fost de a fi în stare să mintă cu cea mai mare seninătate posibilă și de a-și contrazice propriile declarații de la o zi la alta. Ponta nu a avansat, ci a fost avansat. Iar acest lucru înseamnă și acumularea unor vulnerabilități și datorii față de cei care l-au avansat (și nu e vorba doar de colegii lui de partid). Iar una dintre notele de plată e de a rămâne în funcție atât cât se consideră că e nevoie de el sau măcar până când I se găsește un înlocuitor cu aceleași probleme. E posibil ca, la fel ca și Băsescu, și Ponta să se fi iluzionat cu ideea că odată ajuns în vârful ierarhiei formale, va putea controla sistemul. Lucru absolut imposibil tocmai din cauza vulnerabilităților acumulate pe drum. Că el, personal, vrea sau nu vrea să demisioneze e ultimul lucru care contează acum. La fel cum, chiar și voința partidului contează într-o măsură mai mică, indiferent de cât de mari sunt și vor fi estimate pierderile.

Ponta va pleca de la Guvern doar în două situații: fie i se va găsi un înlocuitor vulnerabil cel puțin în aceeași măsură, fie cei care l-au avansat (și nu mă refer strict doar la partid) estimează că pierderile îi afectează direct prea mult. Prima variantă e destul de greu de realizat, ținând cont de cât de ciuruit e PSD-ul la ora actuală. Nu pentru că nu ar avea persoane care la o adică să-i ia locul, ci pentru că opțiunile rămase fără dosar penal au rămas prea puține, iar cele care nu au dosar penal nu sunt convenabile tocmai pentru că nu au (adică nu sunt controlabile). A doua variantă ține de presiunea civică. Nu mă așteptam la proteste masive la sfârșitul săptămânii trecute și, după cum am scris încă de vineri, nu-mi doresc ca Ponta să cadă din motive de DNA pentru fapte săvârșite înaintea mandatului de premier (răspunderea penală pentru faptele respective reprezintă cu totul altceva), ci pentru deciziile luate în fruntea Guvernului. Urmărind și studiind dinamica mobilizărilor civice din ultimii ani nu sunt însă deloc dezamăgit de numărul celor care au ieșit în stradă pentru demiterea lui Ponta. Suntem în grafic – a început faza acumulării progresive de iritare civică. Iar intervenția necontrolată a jandarmilor (mulțumim, domnule Gabriel Oprea, că puneți umărul la asta) nu face decât să accelereze procesul de acumulare. Cu atât mai mult cu cât intervenția nu a fost la protestul pentru demiterea lui Ponta, ci la cel pentru păduri. Dacă prin servicii mai există și niște consultanți cu ceva școală fără copy-paste nu se poate să nu înțeleagă diferența. Și faptul că nu au o soluție de rezervă la îndemână nu face decât să mă bucure. E semn că fără să-și fi pierdut poziția dominantă, sistemul e ciuruit bine. Și fiecare zi în plus cu Ponta premier arată cât de mari sunt spărturile și/sau cât de greu îi este să astupe găurile.

Iar asta e cât se poate de bine pentru societatea civilă. Chiar dacă e vară și energiile sunt moleșite, visând la Vama Veche și Sfântul Gheorghe (cel din Deltă), e timpul și locul pentru revendicări îndrăznețe. Fie că vorbim de educație (temă cât se poate de fierbinte), legislație electorală, păduri, microhidrocentrale, redevențe, minerit distructiv și multe altele. Că Ponta fie va fi obligat să le îndeplinească, fie, până la urmă, ajungem la masa critică pentru a-l zbura de la Victoria. DNA să-și vadă mai departe de treabă (și doar să aibă grijă la fiecare pas pe care îl face să nu-l transforme pe Victoraș în victimă), dar restul e job-ul nostru. Dacă vom ști să profităm de momentul favorabil.

Ca premier și șef de partid, Victor Ponta e în moarte clinică. Fie ca PSD-ul să-l mențină conectat la aparate cât mai mult (că singur, după cum am arătat, nu se poate deconecta). Ei pierd, noi câștigăm. Și nu e cazul să ne speriem nici de mult prea des invocata criză politică. Experiența ne arată că atunci când nu a fost criză politică (ci consens și coabitări) s-au făcut cele mai mari mizerii.

***

P.S.: Am văzut înregistrările cu intervenția și reținerile făcute de forțele ”de ordine” la protestul pentru păduri de la București și nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva e mânuța deliberată a lui Gabi Oprea, care se visează premier, măcar interimar.

***

P.S.2: Aseară s-a terminat și Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF), de la Cluj. Nu pot să nu vă recomand pelicula de închidere – Gunoi (Trash), în regia lui Stephen Daldry. Nu ai cum să nu-l compari cu Cidade de Deus (Orașul zeilor), Gunoi ieșind necâștigător dintr-o asemenea comparație la capitolul scenariu. Cu toate acestea, lupta celor trei prieteni din periferia favelei din Rio de Janiero – adică din zona cea mai săracă a săracilor, care supraviețuiește la modul cel mai propriu din gunoaie – e tonifiantă. Atât pentru faptul că arată că umanitatea nu ține cont de sărăcie și de condițiile sociale, cât și pentru faptul că filmul se încheie cu ieșirea oamenilor în stradă. Scenariul e, pe alocuri, neverosimil din punctul de vedere al acțiunii, dar nu și al caracterelor: corupți și corupție instituționalizată ori forțe de ordine servile politicienilor există peste tot, la fel cum există însă și visători și idealiști care schimbă lumea chiar și în groapa de gunoi.