I. Introducere
Am vrut de mai mult timp să scriu acest text, în contextul în care ministerele de specialitate ne-au explicat viziunea lor asupra utilizării banilor publici pentru cercetare. Nu am găsit răgazul. M-am hotărât să-l scriu acum în contextul în care:
- Ministerele şi-au reiterat poziţia recent: „…centrarea unei părţi importante a activităţilor CDI pe problemele societăţii…” (vezi aici)
- Am participat ca raportor la un eveniment al European Science Fundation despre proprietatea intelectuală, unde, gândind asupra raportului final pe care îl aveam de redactat, mi-am reactivat din nou sentimentul că în ţară facem lucrurile invers decât ar trebui făcut.
II. Fundamente
Cercetarea ştiinţifică urmăreşte să producă cunoaştere pentru a rezolva probleme teoretice şi/sau practice.
Distincţia clasică ne spune că cercetarea fundamentală/de bază/exploratorie vizează mai ales generarea unor cunoştinţe declarative pentru a rezolva probleme teoretice, probleme existente/descoperite sau probleme inventate/puse ca urmare a motivaţiei/intereselor cercetătorului; aşadar, aceasta este adesea ghidată bottom-up (de jos în sus – de interesele particulare ale cercetătorilor). Cercetarea aplicativă/aplicată vizează mai ales generarea unor cunoştinţe procedurale pentru a rezolva problemele practice existente; când cunoştinţele sunt atât de proceduralizate încât permit realizarea unor produse/tehnologii servicii, vorbim de cercetare aplicativă de tip dezvoltare-inovare. Cercetarea aplicativă este adesea ghidată top-down (de sus în jos – de situaţiile practice existente şi definite adesea de finanţator);
Lucrurile sunt însă mult mai nuanţate în politica ştiinţei de astăzi.
Cercetarea fundamentală nu apare doar în forma intereselor personale ale cercetătorului, ci poate să fie una strategică, care, deşi focalizată pe cunoştinţe declarative, urmăreşte distal (cu bătaie lungă) rezovarea unei probleme practice; aşadar, aceasta, în forma cercetării fundamentale strategice, poate fi ghidată şi top-down. Similar, cercetarea aplicativă, deşi urmăreşte găsirea unor soluţii la probleme practice, utilizează adesea rezultatele cercetării fundamentale, devenind astfel o cercetare translaţională; aşadar, aceasta poate avea şi o componentă bottom-up.
Cercetarea fundamentală este, de obicei, finanţată din fonduri publice; cea strategică poate avea şi un input financiar consistent din mediul socio-economic (adesea privat). Cercetarea aplicativă este adesea finanţată din mediul socio-economic privat; cea de tip translaţional poate însă beneficia adesea şi de fonduri publice.
III. Problema
Ce se întâmplă în ţară? Miniştrii de specialitate ne spun că intenţionează să utilizeze banii publici dominant pentru cercetări aplicative, cu impact asupra mediului socio-economic. Ni se prezintă acest lucru chiar ca o opţiune deosebită, care să pună stop risipei din cercetarea fundamentală şi să folosească banul public mai pragmatic, în interesul vieţii cetăţenilor.
Dacă nu ştii politică a ştiinţei ai putea rămâne convins de un asemenea discurs. Într-adevăr, când avem atât de puţine resurse, de ce le-am irosi pentru a susţine cercetări fundamentale determinate de curiozitatea epistemică personală a unor cercetători, în loc să le folosim pentru a găsi soluţii la problemele oamenilor?
Răspunsul soluţie este clar în lumea civilizată: trebuie făcut pe dos decât spunem că vom face în România. Să argumentăm acest lucru.
IV. Soluţia
Pentru contextul românesc, caracterizat prin bani puţini şi o economie slab competitivă, soluţia este ca banii publici pentru cercetare să fie dominant investiţi în cercetarea fundamentală (şi aici dominant spre cea orientată strategic) şi în cercetarea aplicativă de tip translaţional; cercetarea aplicativă tradiţională trebuie să fie susţinută dominant din mediul socio-economic, fondurile publice având aici doar un rol de stimulent minimal.
Prezint în continuare, succint, argumente de tip evidence-based şi best practices pentru această soluţie:
- Multe din universităţile din SUA aveau înaintea celui de-al doilea război mondial funcţia de învăţământ/predare şi de rezolvare prin cercetare a unor probleme locale/regionale. Guvernul federal american, presat de nevoia de a inova major pentru a câştiga războiul şi pentru a evolua economic rapid şi sustenabil, a crescut masiv finanţarea universităţilor între 1940 şi 1950, de la 39 milioane de dolari la 524 milioane de dolari, determinând astfel unele universităţi să se ocupe de probleme generale ale naţiunii şi ale lumii, nu doar de probleme care ţin de economia locală (vezi Kent Hill, University Research and local economical development, ASU School of Bussiness/W.P. Carey, 2006). Aşa s-au profilat, pe fondul vechi humboldtian, world-class universities, cu o componentă de cercetare fundamentală (ex. asociată cu frontiera cunoaşterii umanităţii) şi aplicativă (asociată cu probleme majore ale umanităţii) puternic conectată cu un angajament antreprenorial (care să valorifice rezultatele cercetării universitare). Aşadar, în situaţie de criză, în mijlocul războiului, SUA a investit în cercetarea universitară şi a câştigat pe toate planurile. Este o tradiţie americană în acest sens! La fel a procedat preşedintele Obama în toiul crizei recente: când noi tăiam banii de la cercetare, guvernul federal american creştea bugetul cercetării (cu accent pe cercetarea fundamentală şi translaţională).
- Există o relaţie fundamentală între cercetarea fundamentală şi componenta aplicativă; spre exemplu, National Science Foundation a arătat cu mult timp în urmă că 73% din citările din cadrul patentelor industriale se referă la cercetarea fundamentală finanţată din bani publici, în universităţi/laboratoare de top (apud Hafeez Hoorani, Impact of basic science on economic development, aici, 2014; vezi şi aici).
- În fine, un studiu recent a arătat că pentru ţările aflate în dezvoltare (ca România), investiţia în cercetarea fundamentală este un predictor al creşterii economice mai bun decât investiţia în cercetarea aplicativă (Jaffe et al., Productivity in physical and chemical science predicts the future economic growth of developing countries better than other popular indices, PLOS ONE, 8/6, 2013)!!!
- Inovaţii se fac constant. Dar inovaţiile majore, care schimbă paradigme şi determină salturi şi evoluţii decisive în civilizaţia umană se bazează pe rezultate ale cercetării fundamentale (vezi aici câteva astfel de exemple).
- Uniunea Europeană a dat greş cu angajamentele Agendei Lisabona de a fi „…cea mai avansată economie şi societate bazată pe cunoaştere în 2010…”. De ce? Deoarece şi-a făcut politica în cercetare adesea pe impresii şi lobby, nu pe abordări de tip evidence-based. În loc să gândească că pentru a avea aplicaţii inovative care să rezolve problemele practice din societate şi economie este nevoie de un stoc consistent de cunoştinţe din cercetarea fundamentală, s-a gândit să centreze banii direct pe cercetarea aplicativă dedicată rezolvării acestor probleme. Ce s-a obţinut? S-au rezolvat multe probleme practice, dar adesea, nefiind bazate pe cercetare fundamentală, soluţiile nu au fost atât de inovative încât să ofere UE un avantaj competitiv în comparaţie cu SUA sau Japonia. Îmi amintesc chiar aberaţii în multe proiecte depuse pentru finanțare (am fost adesea expert evaluator în programele europene), ajungându-se până acolo încât, obsedaţi de elementul aplicativ, se spunea în aceste proiecte că analiza literaturii de specialitate va fi făcută ca primă etapă în demersul de cercetare aplicativă pentru a rezolva o problemă practic ţintă. Altfel spus, în loc să mă uit înainte de a primi banii la ce alte soluţii există deja, astfel încât a mea să fie mai inovativă, spun că mă voi uita dacă sunt finanţat. Asta arată dispreţul pentru cercetarea fundamentală care susţine soluţii inovative de anvergură, ţintindu-se doar soluţii ad hoc. Astfel de soluţii sunt de calibrul perfecţionării suliţei pentru a vâna mai bine (în loc să-mi fac puşcă cu lunetă). Într-adevăr, nobelistul în fizică George Smoot a firmat că dacă ignorăm cercetarea fundamentală focalizându-ne dominant pe cea aplicativă este ca şi cum am fi vrut să progresăm prin perfecţionarea suliţelor (sau eu aş mai adăuga: prin tratamentul prin ierburi medicinale în loc de farmacoterapie). În noua strategie 2014-2020 în cercetare UE şi-a învăţat lecţia, iar cercetarea fundamentală prin European Research Council are un rol mult mai pregnant.
V. Concluzii
România a mai avut ambiţia să îşi folosească banii pentru a genera tehnologii avansate, fără să aibă un stoc de cunoaştere avansată din cercetarea fundamentală. Ce a rezultat? A rezultat spre exemplu automobilul numit Lăstun, care nu a fost competitiv nici măcar în România! (vezi aici).
O vorbă înţeleaptă ne spune că cine învaţă din propriile greşeli este inteligent, dar cine învaţă din greşelile altora este foarte inteligent şi norocos. În strategia de finanţare a cercetării în 2014-2020 noi la ce sperăm? Sperăm să fim doar norocoşi? Sau suntem şi inteligenţi (poate chiar foarte inteligenţi)?
Miniştrii din domeniu sunt oameni tineri şi probabil motivaţi să facă lucruri bune. Ei sunt însă acum oameni politici, nu experţi în politica ştiinţei, care să citească mereu literatura de specialitate. Aşadar, ca un om implicat în politica ştiinţei, îmi permit să le sugerez să le ceară celor care le propun tot felul de strategii să-şi fundamenteze propunerile într-o paradigmă de tip evidence-based, nu interest/lobby-based. Nu spun asta deoarece eu cred că am dreptate, iar cei care le-au spus/propus altceva nu au dreptate. Fără aroganţă, dar cu siguranţa şi responsabilitatea celui care mă ocup cu astfel de politici/analize, dublate de bună credinţă, eu nu cred că li s-a spus greşit, ci chiar ştiu asta în baza abordărilor de tip evidence-based şi best practices, ambele, cred eu, bine ilustrate în secţiunea IV a acestui scurt articol.
Stimate domnule David
Extrem de interesantă luarea dvs. de poziție, înssă concluzia este eronată.
Exact subdezvoltarea economică (și socială – entre nous) din România amplifică importanța cercetării aplicative. Importurile tehnologii/licențe, etc., sunt costisitoare și fac necesară existența unor specialiști experimentați în vederea preluării lor cu randamentul așteptat. Am făcut cerctare în SUA, Franța, Marea Britanie și România – situația fiind total diferită. Gândiți-vă la Centrul de la Măgurele și vom fi amândoi de acord că România nu va fi nici o dată un mare producător și/sau utilizator de lasere.
România a fost, este și va fi un important producător de fitomasă – exact cercetările de valorificare superioară a fitomasei lipsesc aproape cu desăvârșire din ”panoplia” românească. Din titulatura ministerială a fost eliminată expresia ”Industrie alimentară” de parcă agricultura ar produce materii prime care se consumă ca atare, fără prelucrări ulterioare; de parcă agricultura și industria alimentară ar avea obiective tehnice comune. Evident nu au și se va reveni la situațiile absurde când extractul din sfecla furajeră – denumită de zahăr – nu cristaliza iar pâinea făcută cu făină obținută din grâu furajer avea o calitate infamă; toate deși producțiile la hectar erau relativ importante.
În puținele colaborări – sistate adeseori datorită întreruperii finaanțării părții române – cercetătorii români sunt folosiți doar ca mână de lucru – bine calificată, de altfel – iar rezultatele aparțin și sunt valorificate de către partenerii externi.
Tematica națională de cercetare este o problemă extrem de sensibilă – inter caetera nu se vaalorifică nimic din solida tradiție existentă – partea care nu s-aa pierdut încă.
Disiparea rezultatelor obținute în cercetare este practic inexistentă; în special informarea investitorilor potențiali.
Cercetarea universitară – aproape numai de tip fundamental – rămâne, în cel mai bun caz, la nivel de articole publicate. Pur și simplu universitarii nu sunt pregătiți să acționeze având drept obiectiv valorificările economice.
Astfel încât rămânem la stadiul de importuri de tehnologie – eventual cu rarissime excepții.
Altfel, cu bune urări
Ștefan Brăgărea
Cercetător științific principal gr. 1
Va inteleg punctul de vedere prin prisma faptului ca probabil lucrati in cercetare aplicativa. Sunt insa de acord mai mult cu concluziile articolului din mai multe motive care se regasesc in textul articolului. Cel mai important este:
Sumele finantate de catre statul Roman sunt mult prea mici pentru a acoperi necesitatile cercetarilor aplicate (ajung pentru a produce inovatii de genul Lastun-ului) si in conditiile aceste am putea cel putin excela in domeniile stiintei fundamentale.
Cercetarea românească nu poate ține pasul cu cea din țările foarte bogate, care alocă resurse imense și atrage cu bani pe cei mai buni cercetători din lume. Însă noi putem puncta pe anumite nișe cu ajutorul unor entuziaști care trec peste toate problemele de ordin material, și aici aș da exemplul doctorilor din Cluj care au găsit o soluție pentru sângele sintetic. România lui Ceaușescu a încecat să cumpere licențe tehnologice (motoare reactive, automobile, elicoptere) ca mai apoi să dezvolte propriile versiuni. Cu alte cuvinte, am încercat să facem ceea ce a făcut Japonia în anii 60. Problema a fost că a venit criza din anii 80 și industria românească nu a mai făcut pasul următor din diverse motive. Bineînțeles nici nu am avut forța Japoniei.
Despre cercetarea și industria românească sunt foarte multe de spus.
Autorul merită felicitat pentru marcarea principalelor probleme.
Marius –
Îmi pare rău, însă soluția problemei ”sângelui sintetic” descoperită la Cluj este o glumă proastă, generată de cineva insuficient documentat. Cu atât mai mult, cu cât nu a fost elaborată nici o tehnologie de fabricație. Vorbe în vânt…
Buna ziua:
Nu as muta discutia de la general la particular, mai ales ca aici acest particular nu este relevant pentru discutia generala. Iar in legatura cu exemplul particular as preciza urmatoarele: (1) exista un ric asociat cercetarii in orice domeniu (ex. ipotezele nu se confirma – si asta este perfect normal); (2) sa lasam timpul sa arate rezultatele (confirme/infirme) si (3) cred ca ecoul media a mers dincolo de ceea ce a dorit grupul de cercetare (in orice prezentare media a cercetarii trebuie sa diferentiem intre plus adus de media si ceea ce afirma cercetatorii). Multumesc.
@Domnule Stefan Bragarea nu am argumente ca să vă contrazic. Îmi doresc să văd succese reale ale cercetării românești, poate din această cauză dau mai multă importanță unor reușite mai puțin importante. Eu sper ca în România să se formeze niște elite, care să aibă banii necesari să finanțeze și să pună în practică roadele cercetării românești după modelul marilor companii. Sper că vor exista oameni din România care vor inventa și își vor proteja invențiile prin brevete. Avem și acum, dar prea puțini și prea puține brevete pe chestiuni strict tehnologice.
Marius –
Atunci sperăm împreună!
Cu cele mai bune urări…
Nu stiu la altii dar la noi exista o mare discrepanta intre rezultatele extraordinare ale unor romani de-ai nostril la diverse Saloane sau concursuri de Inventii si Inovatii si bugetele de investitie in Cercetare. Nu stiu daca comparatia este cea mai fericita,dar, in anii 60 de mare criza Anglia a fost ajutata sa iasa mai usor din acea criza doar prin prestatia si succesul mondial al formatiei The Beatles. Cu o buna guvernare , cu punerea in valoare a inventiilor premiate si cu o viitoare importanta investitie in Cercetare, se poate da un impuls dezvoltarii economiei Romaniei.
S-ar putea ca acei romani extraordinari de care pomenesti sa nu fie din institutele de cercetare, ci pur si simplu oameni cu idei, talent si initiativa, care si-au facut proiectele din alte fonduri decat cele publice alocate cercetarii (de pomana).
Mi se pare surprinzatoare opinia ca ar trebui finantata in primul rand cercetarea fundamentala. Pai daca nici rezultatele cercetarii aplicative, care ar trebui sa poata fi puse in valoare imediat, nu ajuta cu nimic economiei romanesti, atunci ce folos ar avea rezultatele cercetarii fundamentale?
Eu cred ca de fapt cercetatorii buni din Romania (daca exista si atatia cati exista) nu-s de folos Romaniei, ci comunitatii stiintifice internationale, care contribuie la progresul general al omenirii.
Apoi cercetarea, fie ca e fundamentala sau aplicativa, se face din pasiune. Degeaba se dau cercetatorilor fonduri ‘motivante’ daca acestia n-au pasiune, pregatire si valoare. Eu as pune problema: cati angajati din institutele noastre de cercetare justifica intr-adevar fondurile pe care le primesc? Am impresia ca ne place sa supraestimam valoarea lor. La ora actuala in institutele noastre de cercetare sunt incadrati ‘cercetatori’ care se lupta pe proiecte, castiga fiecare ce poate si daca poate, se impart bani, se face ceva de mantuiala, iar apoi se zice: „N-au fost bani destui, ca altfel faceam mari minuni, ca si asa am obtinut rezultate superbe.” Cel putin asa am vazut eu situatia din institutele noastre de cercetare-dezvoltare, unde ar trebui sa se faca cercetare aplicativa, dar se freaca menta.
Am auzit ca mult mai buni ar fi teoreticienii care fac cercetare fundamentala. Sunt unii care publica multe articole in reviste de mare prestigiu, pe care eu nu le pot digera, ca n-am pregatirea necesara, par a fi la un nivel stiintific f ridicat, deci nu ma pot pronunta. Acestia insa, chiar daca-s buni, n-au cu ce ajuta economia Romaniei. E nevoie de alti oameni f bine pregatiti care sa inteleaga lucrarile lor si sa gaseasca aplicatii.
Revenind la cercetarea aplicativa: nu se poate face nici o treaba cu niste indivizi care cum au terminat facultatea sunt angajati in institute de cercetare si pusi sa ‘cerceteze’ (fara ca macar sa fi avut rezultate bune la scoala) . Treaba buna se face intr-o intreprindere in care cei mai buni specialisti, dupa multa experienta si pregatire, sunt in masura sa faca inventii si sa gaseasca solutii novatoare la procesele tehnologice. Acestia au un venit de baza asigurat de productie + un castig suplimentar daca prin valoarea si performantele lor reusesc sa creasca veniturile si competitivitatea intreprinderii. Acestia n-o sa iasa niciodata in strada sa ceara bani de la guvern pt cercetarile lor.
Pana la urma, se pare ca am inteles si eu de ce e mai importanta cercetarea fundamentala in contextul de la noi. As rezuma:
-Se pare ca daca exista la noi o categorie de cercetatori care exceleaza si merita finantati, aceia sunt teoreticienii, putini la numar si care oricum nu solicita fonduri prea mari. Ei nu ajuta economiei Romaniei, dar ajuta progresului general al omenirii.
-Cercetarea aplicativa se face prost la noi. Nu ca nu se dau bani destui, dar oameni pregatiti sa faca cercetare aplicativa nu prea se gasesc in institutele de profil, care exista degeaba. Cercetare aplicativa se face oricum in productie (posibil si la noi, daca apar centre de productie competitive).
Felicitari autorului pentru modul de tratare a temei. Este un mod realist si relevant.
Am o singura mentiune pe care as sustine-o prin fapte. Romania, dar nu neaparat numai ea nu are o tactica a tratarii inovarii si cercetarii aplicative.
Am spus tactica si nu strategie. Strategia ar trebui sa se aseze pe modul in care statul poate si trebuie sa ajute nu sa finanteze firmele.
Nu este necesar ca cercetarea aplicativa sa fie realizata in institutii de cercetare. In acest moment Romania trebuie sa se adapteze si sa mute cercetarea aplicativa spre firme. Acolo nu avem nimic concret. Opinez ca acolo ar trebui intervenit. Aclolo este necesara realizarea mediului propice inovarii.
Romania nu are inventii ci mai mult niste modele de utilitate. Orice ar avea Romania, acum ar fi necesara pregatirea firmelor pentru generarea si tratarea inovarii.
Fara aceasta etapa, cercetarea fundamentala se face pentru altii care nu sunt obligati sa cumpere rezultatele cata vreme pot cumpara oamenii.
Pingback: Despre România Educată – Învățământul superior și cercetarea au rămas analfabete funcțional! | Blogul Prof. Univ. Dr. Daniel DAVID: Pentru o Românie Raţională!