Dollores Benezic

Ce faci cand ai ajuns acolo unde visai?

Crește numărul copiilor care abandonează școala, dar și numărul șomerilor cu studii superioare. Care e soluția pentru a nu te trezi la mijlocul vieții că ți-ai ales greșit țelul în viață?

T ot aud în ultima vreme oameni – ba mai și citesc pe tema asta – nemulțumiți de existențele lor. Oameni care, după rețetarul logic al devenirii, se bucură de succes în viață: au cariere poate invidiate, bani, familii (sau nu). Și totuși le lipsește satisfacția, pasiunea, plăcerea, mulțumirea. De ce?

Oamenii ăștia au urmat pașii corecți, au respectat regulile societății și probabil dezamăgirea lor de acum vine din faptul că la capătul drumului nu au găsit ceea ce și-au promis, încurajați de niște modele sociale. S-o fi schimbat lumea între timp sau doar ei, contează mai puțin. Ce e important acum pentru ei este răspunsul la întrebarea „ce fac acum?”. Pe cât de greu a fost să ajungă aici, pe atâta e de greu să decidă să arunce la coș totul și s-o ia de la capăt.

Într-o mică măsură m-am regăsit și eu în angoasa asta, atunci când aflată cumva într-o poziție privilegiată în carieră mi-am dat seama că pierdusem pe parcurs pasiunea cu care începusem în favoarea unui drum trasat de alții. Eram acolo unde crezusem că vreau să fiu, dar nu mă simțeam bine. Am renunțat atunci, iar acum traversez alta. Îmi dau seama că din pasiunea mea pentru scris nu voi mai câștiga bani. Sau oricum nu mă pot întreține din asta. Ar fi momentul în care mama – care a tot insistat să dau la Liceul sanitar, apoi la ASE ca să am o meserie – mi-ar putea spune „ți-am zis io?!”. Dar dacă aș fi ascultat-o mi-aș fi dat acum probabil pumni în cap ca nenumărații oameni prinși iremediabil într-un job pe care-l urăsc din suflet, dar e prea târziu ca să-l mai schimbe. Uitați-vă în jurul vostru – dacă nu chiar la voi înșivă – și spuneți câți astfel de oameni cunoașteți? Și câți oameni știți care-și fac meseria cu pasiune?

De ce am făcut o facultate?

Am citit anul ăsta o carte în care autorul – fost profesor într-o universitate din SUA – propunea ca tinerii să urmeze o altă cale spre găsirea chemării, decât asta clasică în care suntem toți înțepeniți acum. Mai exact el spunea că majoritatea studenților săi nu știu de ce fac facultatea aia, nu au vreo pasiune pentru domeniul respectiv, și e foarte probabil să sfârșească într-un job fie fără vreo legătură cu facultatea, fie pe care să-l urască din rărunchi. Concret, tinerii ăia pierdeau și câțiva ani din viață și bani, inutil. El spunea că altfel ar sta situația dacă absolventul de liceu ar începe să lucreze undeva, de preferat într-un domeniu care-l atrage, unde să învețe o meserie din care ulterior s-ar putea naște o pasiune. Pe care apoi s-o rafineze printr-o facultate în care să învețe lucruri care-l interesează. Întâmplător cam ăsta a fost parcursul meu, în urma căruia mi-am descoperit pasiunea pentru scris și am intrat în presă, deci aș putea spune că de asta sunt de acord cu teoria omului.

Am citit apoi zilele trecute un articol cam în aceeași idee, în care o tipă spune că 85% dintre studenți pierd timpul și banii urmând o facultate. Asta se referea la SUA, dar sunt sigură că procentul ar fi similar și la noi. Avem cohorte de absolvenți de drept, jurnalism, management, studii politice, limbi străine, teologie, mult peste nevoile societății. Adăugând la asta faptul că șomajul în Europa, în rândul tinerilor cu studii superioare, este cel mai mare, alarmant chiar – 25% parcă – obținem tabloul falimentului acestui model social perpetuat total greșit în ideea că dacă nu faci o facultate ești o loază. 153 de miliarde de euro pierde UE din cauza șomajului tinerilor.

Young people aged 25-29 with higher education also find it harder to access jobs in line with
their qualifications. Although the low-skilled overall still face the highest risk of
unemployment, the young highly skilled have suffered the biggest drop in employment

(sursa)

N-ai carte, n-ai parte a fost interpretat total greșit după părerea mea, în ideea că toți trebuie să facă o facultate, că asta le deschide mintea și chiar dacă nu ajung să profeseze meseria pentru care s-au pregătit în universitate, măcar au un bagaj de cunoștințe mai mare, deci sunt cetățeni mai instruiți, în esență.

Vax. E suficient să ne uităm câți agramați cu diplome de studii superioare sunt pe Facebook, și ne dăm seama că e o mare gogoașă chestia asta cu instruirea. Și cred că deschiderea la minte cam tot ca și gramatica se simte. Am mai văzut ieri la știri și că UNICEF și Ministerul Educației și-au dat mâna ca să se îngrijoreze împreună de numărul crescând de copii care abandonează școala – din cauza sărăciei evident – și au intitulat pompos studiul „Toți copiii la școală până în 2015”. OK, măcar să scrie și să socotească ar fi obligatoriu, dar și dacă un 8-10% dintre copii nu ajung să termine 8 clase nu înseamnă că nu vor putea să execute niște munci fizice care le-ar fi trasate. Ultimii 20 de ani ne-au arătat că un număr mai mare de absolvenți de facultăți nu echivalează cu o populație mai conștientă de istoria contemporană pe care o traversează. Dimpotrivă, avem un autism criminal al cetățeanului față de viața cetății, și un grad crescând de obscurantism, bigotism, homofobie.

Așadar, Ministerul educației mai bine s-ar preocupa, de exemplu, să întărească sectorul ăsta de școli vocaționale, profesionale sau oricum le-ar zice, în care cine n-ar ambiții intelectuale să poată învăța o meserie. Intelectualul popor român s-a vexat când Băsescu a spus că avem prea mulți filosofi și prea puțini mecanici sau ospătari, dar pe de altă parte același popor se lamentează că vin străinii și ne cotropesc ogoarele pe care noi nu vrem să le muncim, că e de porc să stai la coada vacii. Nu am atâția cititori pe blog de câte ori am auzit expresia „n-am făcut o facultate ca să mă duc să vând la butic!”. Pare, însă, că majoritatea am făcut o facultate tocmai ca să ne lamentăm că nu putem face nimic cu ea. Că nu ne angajează nimeni pentru că nu avem experiență, și pentru că de fapt ce știm noi să facem știe oricine, adică nimic concret.

Și așa ajungem din nou la pasiune. Eu totuși cred că asta e ceea ce contează, e sigurul lucru care face diferența și te poate face să suporți orice: salariu mic, condiții nașpa sau doar rutina unui job de zi cu zi. Bine, e dificil câteodată să găsești și pasiunea, dar asta e deja altă discuție. Nu am un răspuns la întrebarea din titlu tocmai pentru că vorbind cu câțiva prieteni care se află în situația asta mi-am dat seama ce complicat e să iei o decizie în acest moment al vieții. Acela în care îți dai seama că ai ajuns acolo unde visasei, ești deja la mijlocul vieții dar nu e așa cum ți-ai imaginat. Voi ce părere aveți?


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

3 thoughts on “Ce faci cand ai ajuns acolo unde visai?

  1. Nick Sava

    Lucrurile sunt mai nuantate. Absolventii (de liceu) americani sunt mult mai bine informati decit cei romani si stiu mult mai bine ce vor. Intr-adevar, inca mai exista mecanismul de a urma parintii/familia in meserie, deci ei se duc la Yale sau Statford doar pt ca si parintii lor au fost acolo, sunt allumni si platesc donatii… Si se trezesc ca nu le place ce fac. In schimb, tot mai multi absolventi de liceu tocmai asta fac: isi iau un an sau doi „leave” ca sa calatoresca, sa lucreze in vreun domeniu, pentur a se deide la ce feld e facultate se vor inscrie – tocmai pe linia intersului si pasiunii. In plus, in State diplomele sunt mai putin importante, iar una de masters/doctor nici nu sunt dorite – decit daca doresc sa intre in invataintul universitar. Un doctorat chiar te impiedic: gasesti mult mai putine joburi! Alt lucru important pt americani (cel putin): numarul de locuri la universitati, pe meserii, tine mult mai mult cont de oferta de joburi in industiile respective. Se stie ca daca nu exista cerere, sansele de a fi somer cresc. De aceea, se multumesc sa urmeze cei 3 ani de „Science” sau „Arts” (undergraduate) care le poate deschide posibilitatea sa se orienteze spre orice domeniu, in functie de ce arata statiustice si unde ii indeamna intersul. Nu ca la noi, unde se face facultatea pt dimplona, doar pt ca Univ au un numar de locri (cit mai mare) pt a primi fonduri de la Buget – dar faras ca cineva sa faca studii privind oportunitatile dupa absolvire. Asta este de-a dreptul o idiotenie: cums a te inscrii la o facultate unde surplusul de forta de lucru este ddublu, chiar? Daca nu ai o STANGA mare, nu doar o simpla pila, mai bine iti vezi de treaba! Ca vrem sau nu vrem sa acceptam, singurii ctineri care au o sansa sunt cei care au invatat bine in TOTI anii de scoala, care pot cistiga olimpiade si prinde burse afara, la Universitati cit mai bune. In rest, poate ar face ca americanii: dupa licee sa se angajeze intr-o meserie care ii place, sa o invete bine, sa devina meserias (autorizat), apoi mester, apoi sa faca o facultate – ajungind pe la 30 de ani un specialist respectat si cu posibilitati nelimitate de angajare sau business. Raul este si in „popor”: sa vrea sa aplic acele metode, nsi sa infiintez scoli de meserii, nu as avea candidati. Toti tinerii romani vor diploma :-) Nu sa stie sa faca ceva…

    Reply
  2. Radu M

    Suna foarte bine ca toata lumea sa-si poata urma pasiunea (daca are asa ceva). Partea proasta e ca pasiunile oamenilor trebuie corelate cu nevoile societatii. De exemplu: 80% din populatie are o pasiune pentru „hair design” si vor sa se faca frizeri, coafeze sau „hair stilist”.
    Am exagerat evident cu procentele ca sa subliniez ce voiam sa spun.

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *