Apador Ch

Cât de imparțiali mai par judecătorii după desecretizarea protocolului cu SRI?

Opinia APADOR-CH cu privire la protocolul atât de secret de „cooperare” între SRI, ICCJ și PICCJ încât una dintre părți nici măcar nu știe că l-a semnat.

Asociaţia constată că reprezentantul uneia dintre cele trei părţi, respectiv preşedintele instanţei supreme de la data încheierii protocolului, menţionat nominal în protocol ca semnatar al acestuia, contestă public faptul că ar fi ştiut şi că ar fi semnat un astfel de protocol. Poziția fostului președinte al ICCJ sugerează că acest protocol a fost atât de secret încât cel puţin una dintre cele trei părţi ale sale nici nu a avut cunoştinţă de existenţa acestuia şi nici nu a știut că l-a semnat.

Totuși, în opinia asociaţiei nu numele semnatarilor este important ci chiar existența acestui protocol, al cărui scop principal, de a reglementa o formă de cooperare dintre judecători, procurori şi lucrători SRI, este criticabilă în sine.

Judecătorii sunt cei care trebuie să cenzureze măsurile dispuse sau solicitările formulate de procurori sau, în cazul măsurilor de supraveghere pe motive de securitate naţională, solicitările formulate iniţial de SRI şi transmise de procurori.

Ideea că judecătorul, care, teoretic, trebuie să-l apere pe cetăţean de eventualele abuzuri/excese de zel ale parchetului/SRI, cooperează în baza unui protocol secret cu procurorul şi cu SRI este de natură a crea un sentiment de neîncredere publică legat de obiectivitatea, imparţialitatea judecătorului. Cel puţin, în materia autorizării mandatelor de supraveghere pe motive de securitate naţională.

Asociaţia precizează că, potrivit art. 2 lit. a din protocol, părţile, deci ofiţerii de informaţii, judecătorii şi procurorii îşi iau obligaţia să coopereze pentru realizarea măsurilor ce duc la autorizarea mandatelor de supraveghere.

Cu alte cuvinte, judecătorii trebuie să coopereze cu lucrătorii SRI şi cu procurorii pentru ca mandatele de supraveghere să poată fi autorizate cu succes. Ţine de logica elementară că o “cooperare” între părţi se face pentru succesul acţiunii lor, în speţă, autorizarea mandatelor, nu pentru insucces (neautorizarea). Iar, în practică, această cooperare chiar a dat roade, întrucât dintre cele peste 26.000 de mandate de supraveghere solicitate de SRI în ultimii 9 ani, judecătorii nu au respins decât unul (!).

De asemenea, potrivit art. 3 lit. f din protocol, părţile, deci ofiţerii de informaţii, judecătorii şi procurorii îşi iau obligaţia să coopereze pentru elaborarea şi derularea de strategii, acţiuni şi programe comune

În practică, „elaborarea şi derularea de strategii, acţiuni şi programe comune” poate însemna orice, de la team building–uri judecători-procurori-lucrători SRI, la strategii comune de acţiune într-un anumit gen de dosare sau la programe de întrajutorare între parteneri de nădejde.

Întrebarea care rămâne după desecretizarea acestui protocol este în ce măsură mai prezintă garanţii de obiectivitate/imparţialitate, cel puţin la nivelul aparenţelor, al imaginii publice, un judecător sau o instanţă care şi-a luat obligaţia de a coopera cu cei pe care ar fi trebuit să-i cenzureze.

În acest context, asociaţia reaminteşte că, prin mai multe hotărâri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că, pentru a fi îndeplinite condiţiile unui proces echitabil prevăzute în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu este suficient ca o instanţă de judecată să fie imparţială, ci este necesar să existe şi aparenţa acestei imparţialităţi (imaginea publică de obiectivitate/imparţialitate). Curtea a subliniat importanţa deosebită pe care o are încrederea pe care instanţele o inspiră publicului, mai ales atunci când soluţionează dosare penale (a se vedea, de exemplu, hotărârea CEDO din anul 1992 în cauza Thorgeirson v Islanda, par. 51).

În concluzie, asociaţia  consideră că acest protocol, prin unele prevederi excesive privind cooperarea dintre instituţii, nu a adus beneficii, ci chiar a creat  deservicii cel puţin uneia dintre cele trei părţi semnatare (instanţa supremă), fiind afectată imaginea publică/aparenţa de obiectivitate/imparţialitate a instanţei semnatare.


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

8 thoughts on “Cât de imparțiali mai par judecătorii după desecretizarea protocolului cu SRI?

  1. Adrian

    (Off-topic) Asta în penal; dar în civil? Să presupunem că se constituie un dosar mai important în care este implicată o persoană cunoscută pe plan local (să zicem fost primar, iar dosarul nu-i contestație la o amendă de ciculație, ci de pildă insolvența unei firme în care este acționară persoana), ce aparență de imparțialitate să existe dacă magistrații de pe plan local nu se abțin în bloc imediat după primirea actelor și controlul preliminar (care ar evidenția-sau ar trebui să evidențieze- situația)? Dincolo de legăturile de rudenie între mulți magistrați, care-ar trebui să ducă de fapt la vreo strămutare chiar în afara circumscripției (cum era în vechile coduri unde aceste probleme se tranșau la curtea supremă, iar nu în circumscripție ca acum-altă inovație aberantă a noilor coduri)

    Reply
  2. Ion Podocea

    de ce atâta supărare? Dacă prin metodele sale SRI descoperă și ajută la combaterea furtului de la stat este foarte bine. Terminați cu prostia că toți românii sunt ascultați de SRI. Eu am fost ascultat sub comuniști. Azi, când pot să-mi exprim liber opțiunile fie politice fie de altă natură, pentru ce SRI s-ar interesa de mine. E o prostie.

    Reply
    • Justitiar Verde

      una este sa descoperi dusmanii neamului tau si alta este sa desperi dusmanii partidului ajuns la guvernare. procurorii sunt magistrati care trebuie sa descopere faptele ilegale si sa acuze dar si sa apere! cate cazuri sti tu in care procurorii au salvat un inculpat sau suspect?

      Reply
  3. Nelu Stiuca

    PILOTII ORBI

    de Mircea Eliade – 1937

    “Imoralitatea clasei conducãtoare românesti, care detine “puterea” politicã de la 1918 încoace, nu este cea mai gravã crimã a ei. Cã s-a furat ca în codru, cã s-a distrus burghezia nationalã în folosul elementelor alogene, cã s-a nãpãstuit tãrãnimea, cã s-a introdus politicianismul în administratie si învãtãmânt, cã s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru, ar putea – dupã marea victorie finalã – sã fie iertate. Memoria generatiilor viitoare va pãstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916-1918, lãsând sã se astearnã uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.
    Dar cred cã este o crimã care nu va putea fi niciodatã uitatã: acesti aproape douãzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai cã i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea noastrã o epocã sigurã de pace atât de îndelungatã?!) – dar i-am folosit cu statornicã voluptate la surparea lentã a statului românesc modern. Clasa noastrã conducãtoare, care a avut frâiele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravã trãdare care poate înfiera o elitã politicã în fata contemporanilor si în fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politicã. Nu e vorba de o simplã gãinãrie politicianistã, de un milion sau o sutã de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însãsi existenta istoricã a neamului românesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vãd.
    Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europã – luntrea statului nostru este condusã de niste piloti orbi. Acum, când se pregãteste marea luptã dupã care se va sti cine meritã sã supravietuiascã si cine îsi meritã soarta de rob – elita noastrã conducãtoare îsi continuã micile sau marile afaceri, micile sau marile bãtãlii electorale, micile sau marile reforme moarte.
    Nici nu mai gãsesti cuvinte de revoltã. Critica, insulta, amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai vãd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de cãpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.
    Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si puternice care au pierit în mai putin de o sutã de ani fãrã ca nimeni sã înteleagã de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodatã, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani dupã aceea, cetãtenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt înghititi de popoare vecine.
    Luntrea condusã de pilotii orbi se lovise de stânca finalã. Nimeni n-a înteles ce se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, negutãtorii îsi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si tãranii de ogorul lor. Numai istoria stia cã nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afarã de cea capitalã: instinctul statal.
    Crima elitelor conducãtoare românesti constã în pierderea acestui instinct si în înfiorãtoarea lor inconstientã, în încãpãtânarea cu care îsi apãrã “puterea”. Au fost elite românesti care s-au sacrificat de bunã voie, si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducãtorilor nostri politici, departe de a dovedi aceastã resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stã în putintã ca sã-si prelungeascã puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si câteva mii de constiinte ucise stã marea lor crimã, ci în faptul cã mãcar acum, când încã mai este timp, nu înteleg sã se resemneze. […]
    Stiu foarte bine cã evreii vor tipa cã sunt antisemit, iar democratii cã sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine cã unii îmi vor spune cã “administratia” e proastã – iar altii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritãtilor. Ca si când aceleasi tratate au putut împiedica pe Kemal Pasa sã rezolve problema minoritãtilor mãcelãrind 100.000 de greci în Anatolia. Ca si când iugoslavii si bulgarii s-au gândit la tratate când au închis scolile si bisericile românesti, deznationalizând câte zece sate pe an. Ca si când ungurii nu si-au permis sã persecute fãtis, cu închisoarea, chiar satele germane, ca sã nu mai vorbesc de celelalte. Ca si când cehii au sovãit sã paralizeze, pânã la sugrumare, minoritatea germanã!
    Cred cã suntem singura tarã din lume care respectã tratatele minoritãtilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamãrindu-le cultura si ajutându-le sã-si creeze un stat în stat. Si asta nu numai din bunãtate sau prostie. Ci pur si simplu pentru cã pãtura conducãtoare nu mai stie ce înseamnã un stat, nu mai vede.
    Pe mine nu mã supãrã când aud evreii tipând: “antisemitism”, “Fascism”, “hitlerism”! Oamenii acestia, care sunt oameni vii si clarvãzãtori, îsi apãrã primatul economic si politic pe care l-au dobândit cu atâta trudã risipind atâta inteligentã si atâtea miliarde. Ar fi absurd sã te astepti ca evreii sã se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligatii – dupã ce au gustat din mierea puterii si au cucerit atâtea posturi de comandã. Evreii luptã din rãsputeri sã-si mentinã deocamdatã pozitiile lor, în asteptarea unei viitoare ofensive – si, în ceea ce mã priveste, eu le înteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.
    Tristetea si spaima mea îsi au, însã, izvorul în altã parte. Pilotii orbi! Clasa aceasta conducãtoare, mai mult sau mai putin româneascã, politicianizatã pânã în mãduva oaselor – care asteaptã pur si simplu sã treacã ziua, sã vinã noaptea, sã audã un cântec nou, sã joace un joc nou, sã rezolve alte hârtii, sã facã alte legi. Acelasi si acelasi lucru, ca si când am trãi într-o societate pe actiuni, ca si când am avea înaintea noastrã o sutã de ani de pace, ca si când vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar dacã le spui cã pe Bucegi nu mai auzi româneste, cã în Maramures, Bucovina si Basarabia se vorbeste idis, cã pier satele românesti, cã se schimbã fata oraselor – ei te socotesc în slujba nemtilor sau te asigurã cã au fãcut legi de protectia muncii nationale.
    Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul în piept si-ti amintesc cã românul în veci nu piere, cã au trecut pe aici neamuri barbare etc.Uitând, sãracii cã în Evul Mediu românii se hrãneau cu grâu si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând cã blestemul a început sã apese neamul nostru odatã cu introducerea secarei (la sfârsitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul – slãbind considerabil rezistenta tãranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Mãlaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea pânã în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal si “cultura” în Pricipate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa lor putere politicã si administrativã.
    Toatã Muntenia si Moldova de jos se hrãneau iarna cu peste sãrat; cãrutele începeau sã colinde Bãrãganul îndatã ce se culegea porumbul si pestele acela sãrat, uscat cum era, alcãtuia totusi o hranã substantialã. Pilotii orbi au creat, însã, trustul pestelui. Nu e atât de grav faptul cã la Brãila costã 60-100 lei kilogramul de peste (în loc sã coste 5 lei), cã putrezesc vagoane întregi cu peste ca sã nu scadã pretul, cã în loc sã se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brãilei se recolteazã numai 5 vagoane si se vinde numai unul (restul putrezeste), grav e cã tãranul nu mai mãnâncã, de vreo 10 ani, peste sãrat. Si acum, când populatia de pe malul Dunãrii e seceratã de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitând cã un neam nu se regenereazã cu chininã si aspirinã, ci printr-o hranã substantialã.
    Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramã al românului. Sãrmanul român, luptã ca sã-si pãstreze mãcar o inimã obositã care bate tot mai rar si to mai stins. Adevãrul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendarã de acum câteva veacuri. În Moldova si în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrãnit, care mãnâncã grâu, peste, fructe si care bea vin în loc de tuicã.
    Noi n-am înteles nici astãzi cã românul nu rezistã bãuturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunãoarã. Ne lãudãm cã “tinem la bãuturã”, iar gloria aceasta nu numai cã e ridiculã, dar e în acelasi timp falsã. Alcoolismul sterilizeazã legiuni întregi si ne imbecilizeazã cu o rapiditate care ar trebui sã ne dea de gândit.
    …Dar pilotii orbi stau surâzãtori la cârmã, ca si când nimic nu s-ar întâmpla. Si acesti oameni, conducãtori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bunã-credintã, si cu bunãvointã; numai cã, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care conteazã în ceasul de fatã – instinctul statal – nu vãd suvoaiele slave scurgându- se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pãmânt românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lãsând locul altor neamuri… Nu simt cã s-au schimbat unele lucruri în aceastã tarã, care pe alocuri nici nu mai pare româneascã.
    Uneori, când sunt bine dispusi, îti spun cã n- are importantã numãrul evreilor, cãci sunt oameni muncitori si inteligenti si, dacã fac avere, averile lor rãmân tot în tarã. Dacã asa stau lucrurile nu vãd de ce n-am coloniza tara cu englezi, cãci si ei sunt muncitori si inteligenti.
    Dar un neam în care o clasã conducãtoare gândeste astfel, si-ti vorbeste despre calitãtile unor oameni strãini – nu mai are mult de trãit. El, ca neam, nu mai are însã dreptul sã se mãsoare cu istoria…
    Cã pilotii orbi s-au fãcut sau nu unelte în mâna strãinilor – putin intereseazã deocamdatã. Singurul lucru care intereseazã este faptul cã nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce înseamnã un stat.
    Si asta e destul ca sã începi sã plângi”.
    [Vremea, Nr. 505, 19 Septembrie 1937, p. 3]

    Reply
  4. ??????

    Fiind justiția putere independentă, în mod constituțional, opinați că este firesc să își manifeste independența semnând chiar și protocoale cu orice altă instituție consideră necesar, instituții care ar putea fi componente ale puterilor executivă sau/și legislativă , ca manifestare a independenței puterii judecătorești ?

    Reply
  5. Mircea Popescu

    TOT ATAT CAT APADOR-CH, TOADER TUDOREL,…. PANA LA CEI CARE L-AU JUDECAT PE CEAUSESCU.

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *