Dollores Benezic

Cand maratonistii mananca sarmale, iar turistii joaca Hora Unirii

Cum când? De Ziua națională a României, frați români!

Am văzut atâta tricolor în fața ochilor azi, cât să-mi ajungă până la anul pe vremea asta. Noroc că patriotismul la noi se manifestă doar în ziua desemnată prin lege în acest sens, că nu știu cum am fi supraviețuit, să fluturăm flamurile roș-galben și albastre la ferești cât e anul de lat.

În atâta mare de festivism m-au surprins plăcut două chestii, care mi s-au părut încărcate de bucurie autentică.

***

Dimineață am asistat la un maraton în Parcul Cuza (fost IOR), la care au alergat 150 de oameni. S-a numit cam patriotard „Maratonul reîntregirii naționale”, dar dincolo de nume, așa cum îi cunosc eu, oamenii care „maratonesc” sunt niște patrioți de cursă lungă, nu doar de 1 Decembrie. Printre ei și Ilie Roșu, alergătorul cu steagurile despre care v-am povestit acum doi ani (dacă ați ratat povestea lui v-o recomand, pentru că vorbește despre condiția românului care s-a încăpățânat să nu plece din țară, deși și-a pierdut familia din cauza asta). Pentru el ăsta a fost al 20-lea maraton din anul ăsta și al 50-lea cu steaguri. Și ultimul. E un efort supraomenesc să alergi patru ore cu două drapele în mâini. Roșu a alergat azi cu două steaguri românești, „unul pentru românii din țară, unul pentru românii de afară”.

Ce mi s-a părut înduioșător la maratonul ăsta a fost organizarea așa… dacă aș zice românească parcă ar avea conotație negativă, și nu asta vreau. Deși a fost. Dar în pofida ei 150 de oameni s-au simțit bine și au alergat și s-au îmbărbătat reciproc, în unul dintre cele mai mari parcuri din București în care cam nimănui nu-i păsa de ei.

entru maraton nu s-a trasat un culoar exclusiv, ci oamenii au alergat în jurul lacului, pe unde au apucat, fiind deseori incomodați de „plimbăreții” de ocazie care nu se sinchiseau să se dea din calea lor. Cam cum se întâmplă cu pistele de biciclete. Chiar și arcada aia de start/finish, pe sub care teoretic n-ar trebui să treacă decât alergătorii, nu i-a intimidat nici pe bicicliști, nici pe mamele cu cărucioare cu copii, să treacă pe sub ea, deși era suficient loc și pe alături.

La final fiecare alergător primea o medalie cu șnur tricolor. Numai că nu au fost suficiente medalii pentru toți, așa că după ce le puneau medaliile la gât, organizatorii mergeau la cei care au ajuns primii (și erau mai cunoscuți) și-i rugau să le dea înapoi ca să poată să le ofere și altora. „Și îți promit că o ai înapoi mâine seară”, le spunea organizatorul, tuturor deposedaților de medalii. Tristuț așa, românesc :)

La finalul maratonului alergătorii au fost invitați la sarmale cu mămăliguță și ardei iute. Pe terenul de fotbal din parc. Au primit câte o porție numai cei care au alergat și terminat cursa, moment în care au primit și un bon pentru sarmale. Bonurile, spre deosebire de medalii, au fost pentru toată lumea :) La un moment dat imaginea cutiilor aburinde din care se puneau sarmalele pe farfurii a fost așa de apetisantă, că un burtos venit la aer cu soția în parc a vrut să cumpere și el o porție, „să mănâncă și gura lui sarmale”. I s-a spus că e numai pentru alergători, și probabil nu pricepea de ce ar fi mai valoros alergatul decât banii?

Maratonul de 1 Decembrie este deja la a doua ediție. Poate la a treia or găsi și ei niscai sponsori care să le facă măcar suficiente medalii :)

***

Cam asta a fost prima experiență autentic românească (dulce-amăruie) la care am asistat dimineață. Pe seară am avut întâlnirea de la clubul de carte – unde am avut ocazia să constat că doar eu și Adi am avut răbdare până la final cu Eco. Restul au citit între 25 și 380 de pagini. Toți au avut numai cuvinte de laudă pentru cel care a propus cartea :D

La plecare am trecut pe strada cu Hanul lui Manuc Caru cu Bere unde, ce să vezi, horă mare! Lăutarii scoseseră clienții în stradă și i-au pus să joace … Hora Unirii, firește. Să fi văzut bucurie pe englezoaice, nemți, ce-or mai fi fost ei, că nu le mergeau gurile cum le săltau pingelele în hora românească, de zici că făcuseră stagii de interni la Ansamblul Ciocârlia.

Din păcate nu aveam aparatul la mine, așa că poza e palidă, făcută cu telefonul, dar vă spun, atâta bucurie câtă era pe turiștii ăia străini că jucau Hora Unirii în stradă, nu vezi decât la o nuntă la țară, când se joacă în uliță hora miresei.

Frumos, patronul merită un bravo pentru organizarea asta. Sau poate doar lăutarii. Pentru turiștii ăia străini sigur va rămâne o amintire frumoasă Ziua națională a României.

P.S. Și ca să nu rămână nestabilit, luna asta citim pentru clubul de carte „Eternitatea clipei”, de Zoe Valdes, iar întâlnirea va fi pe 12 ianuarie 2013. Cine vine cu cartea necitită plătește consumația și se va simți – așa cum a zis Ileana azi – ca un bărbat într-o bârfă de femei.


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *