Mihai Gotiu

“Interesele din jurul afacerii Rosia Montana ajung nu doar la nivelul Guvernului, presedintelui si Parlamentului Romaniei, ci pana la Washington”

Dintre jurnalistii de la noi, Mihai Goțiu este cel care a scris cel mai mult despre Rosia Montana si despre coruptia din jurul RMGC, care s-a raspandit ca un virus in clasa politica romaneasca, dar si in presa.

Mai mult ca sigur multe dintre textele sale au reusit sa-i convinga pe multi sa nu mai aiba o atitudine pasiva si indiferenta si sa iasa in strada pentru a-si manifesta nemultumirea atat fata de distrugerea de la Rosia Montana, dar si fata de clasa politica corupta si de manipularea din presa romana.

De curand, Mihai Goțiu a publicat si o carte ampla si foarte bine documentata despre “Afacerea Rosia Montana“. Aceasta s-a vandut foarte bine, dar i-a adus si amenzi de la jandarmerie.

Mai multe in interviul de mai jos:


sursa foto: Dan Coroian-Vlad

Ați lansat de curând cartea Afacerea Roșia Montană și, din câte știu, a devenit deja un bestseller. Ce v-a determinat să dedicați o carte (tocmai) acestei cauze? Vă așteptați să se vândă atât de bine?

Bestseller e o etichetă comercială nerecomandabil de folosit în privinţa pieţei de carte autohtone. Cu câteva excepţii, raportat la tirajele cărţilor în România, folosirea termenului bestseller e improprie. Altfel, da, în prima săptămână de la apariţie, înainte de a intra în librării, s-au vândut doar la lansări şi la Târgul „Gaudeamus” mai multe exemplare decât tirajul cărţilor marii majorităţi a autorilor români contemporani. Ceea ce este, într-adevăr, un semn care îmi dă speranţe că nu am muncit degeaba.

Istoria cărţii a început în 2002, când am intenţionat să scriu un roman ficţional, din care am şi publicat fragmente în diferite reviste şi antologii literare din România, Italia, Ungaria şi Republica Moldova, sub titlul Morminte în mişcare. Documentările pentru roman m-au făcut să cunosc şi să înţeleg mai bine lucrurile care se întâmplă în Roşia Montană şi mi-am dat seama că exista un risc major pentru o abordare artistică. Acela ca o astfel de abordare să fie considerată a fi ficţiune pură, chiar şi dacă aş fi pus menţiunea „carte bazată pe întâmplări reale”.

În cazul Roşia Montană, realitatea e suficient de dură şi revoltătoare pentru a nu mai fi nevoie de fantezia unui scriitor să o pună în evidenţă. Se face trafic cu morţi şi morminte, interesele din jurul afacerii ajung nu doar la nivelul Guvernului, preşedintelui şi Parlamentului României, ci până la Washington, Londra, Bruxelles şi staff-ul major al NATO, manipulările şi corupţia au atins cote insuportabile, războiul psihologic dus împotriva opozanţilor proiectului minier a îmbrăcat cele mai diverse forme. Fiecare din aceste aspecte în parte reprezintă un subiect de roman sau de film, la care se adaugă povestea extraordinară a rezistenţei.


sursa foto: Laura Muresan

M-a bucurat reacţia unor primi cititori, care mi-au transmis că au citit Afacerea Roşia Montană ca pe un roman poliţist sau de spionaj. Ţinând cont de grosimea cărţii – de peste 500 de pagini -, în format mare, de abundenţa amănuntelor, studiilor de caz, a detaliilor tehnice, a referinţelor, a analizelor şi comentariilor etc., mi-era teamă că va fi o carte greu digerabilă, obositoare. Faptul că se citeşte ca un roman, fiind, totuşi, vorba de o abordare non-ficţională, mă bucură şi îmi dă speranţe că va fi accesibilă şi generaţiei născute după 1990, căreia îi este adresată în mod special Afacerea Roşia Montană. O generaţie care era la grădiniţă, la şcoala primară ori cel mult în gimnaziu în momentul în care a început povestea.

În fine, încă din 2002, când am început munca, mă aşteptam să existe un interes faţă de subiectul Roşia Montană, implicit pentru o carte pe această temă, iar ce s-a întâmplat ulterior nu a făcut decât să-mi întărească această convingere. Nu a fost însă vorba de a scrie o carte despre un subiect la modă – în 2002 nici nu se punea problema asta – ci de un interes în sens artistic sau jurnalistic, care presupune abordarea unor subiecte şi teme majore pentru o societate.

De ce ați ales o “editură mică, independentă”, precum Tact? Ați avut dificultăți în a publica cartea la vreo editură mai cunoscută, mai mare, așa cum i s-a întâmplat lui Vasile Ernu cu Sunt un om de stânga?

Primele discuţii cu editurile din România le-am început în lunile iunie-iulie ale acestui an, când mă apropiam de finalizarea cărţii şi când anticipam – am şi scris şi publicat aceste previziuni pe VoxPublica – o toamnă fierbinte pe subiectul Roşia Montană. M-a surprins reacţia unor edituri care s-au ferit de publicarea cărţii. Într-o primă fază s-au arătat interesate, iar apoi, când le prezentam mai multe amănunte, am primit răspunsuri negative, argumentate destul de asemănător: că programul editorial al toamnei este prea încărcat, că nu o pot publica într-un timp atât de scurt, că nu e o carte pe profilul editurii etc. Mi-e greu să cred însă că acestea sunt motivele reale şi că edituri şi editori cu experienţă nu au avut flerul să intuiască potenţialul unei cărţi despre Roşia Montană.


sursa foto: Carmen Parii

În cele din urmă, am primit răspuns afirmativ de la editura Compania, care şi-a asumat şi în trecut şi a continuat să publice şi în această toamnă titluri cu risc ridicat. În timpul discuţiilor cu cei de la Compania, am fost contactat şi de Virgil Paşca de la editura Tact, care auzise de fragmentele pe care le-am citit în august, la FânFest. Au fost mai mulţi factori subiectivi şi obiectivi deopotrivă care m-au făcut să optez pentru Tact.

În primul rând faptul că cei de la Tact au fost cei care m-au contactat, apoi că intenţionează să dezvolte o serie, intitulată Colecţia de stradă, prin care să promoveze autori autohtoni, că au antecedente în susţinerea Campaniei Salvaţi Roşia Montană şi, nu în ultimul rând, că au sediul în Cluj. Acest din urmă aspect nu ţine de vreun patriotism local ori ardelenesc, ci de faptul că pot avea o relaţie mult mai directă cu editura.

De altfel, dacă aş fi lucrat cu o editură din Bucureşti ar fi fost imposibil să reuşesc să scot cartea într-un timp atât de scurt: pe 21 octombrie am predat ultimele fragmente şi în mai puţin de o lună, pe 16 noiembrie, am avut prima lansare la Cluj. În acest timp, cartea a trecut prin două editări şi două corecturi, a fost tipărită şi legată, au fost pregătite lansările. Într-o colaborare la distanţă şi ţinând cont de specificul cărţii cu volumul de muncă aferent, finalizarea ei în câteva săptămâni ar fi fost imposibilă.


sursa foto: Oprisan Dana / Mugur Grosu

Urmăriți subiectul Roșia Montană de peste 11 ani, v-ați implicat direct în proteste și ați devenit incomod pentru mulți dintre cei implicați în afacerea Roșia Montană. Care au fost cele mai mari intimidări și abuzuri la care ați fost supus în acești 11 ani?

Presiunile au început în primăvara anului 2009, când eram redactor-şef la Clujeanul şi când s-a încercat cenzurarea unui articol din ediţia online, care critica proiectul minier şi, în special, agenţia de publicitate care tocmai fusese angajată de companie. Au urmat coicidenţe în lanţ, legate de vandalizarea în mod repetat a maşinii personale în parcarea blocului, îndeosebi după ce publicam dezvăluiri importante despre afacere. Cel mai recent incident s-a întâmplat săptămâna trecută, când, cu câteva ore înainte de a pleca de la Cluj la Bucureşti, pentru a ajunge la Târgul „Gaudemus”, mi-a fost spart geamul maşinii.

În februarie 2012, ameninţările transmise până atunci doar verbal de către angajaţi ai companiei (în special de către liderul de sindicat şi cei din serviciul de pază şi protecţie) s-au transformat în agresiuni fizice, fiind nevoie de intervenţia Poliţiei şi a Jandarmeriei pentru a mă proteja. Agresiunea s-a petrecut în centrul localităţii Roşia Montană, unde sunt amplasate numeroase camere de luat vederi. Deşi existau camerele de luat vederi ale Realitatea TV care a realiza în acel moment o emisiune de acolo, deşi Jandarmeria are propriile camere de luat vederi şi deşi au existat numeroşi martori la incidente, după ce am depus plângere penală, reprezentanţii Poliţiei au declarat că nu au reuşit să-i identifice pe agresori!

Intimidările au continuat însă şi din partea unor reprezentanţi ai Jandarmeriei care mi-au întocmit procese-verbale de contravenţie şi chiar au depus o sesizare penală în care sunt acuzat de instigare publică (!) pentru faptul că mi-am „permis” să vorbesc în pieţele publice, în timpul protestelor. După lansarea cărţii la Braşov, m-am trezit cu jandarmi pe cap, care m-au legitimat şi m-au ameninţat cu reţinerea. Mă voi apăra în justiţie împotriva unor asemenea abuzuri, dar caracterul de intimidare este evident şi, în acelaşi timp, revoltător: Poliţia şi Jandarmeria nu au fost în stare să-i identifice pe cei care m-au agresat fizic şi pe cei care mi-au vandalizat maşina, dar se mobilizează exemplar pentru a-mi limita dreptul constituţional la liberă exprimare.


sursa foto: Vasile Vlad Moca / Alida Boari

In ultima perioadă, numărul celor care protestează s-a impuținat cu fiecare duminică. De ce credeți că se întâmplă acest lucru și ce le transmiteți celor care au ieșit la început, dar care acum nu o mai fac?

Atât ca număr de persoane, ca număr de localităţi din ţară şi străinătate în care s-au defăşurat şi ca durată în timp, protestele au atins o amploare fără precedent pentru o mişcare civică din România ultimelor două decenii. Forţa protestelor nu este dată însă doar de numărul celor care participă la ele, ci, într-o măsură mult mai mare, de cei care le susţin şi sunt de acord cu revendicările străzii.

Reacţiile de respingere a protestelor au fost foarte puţine în raport cu cele de susţinere. Aş aminti doar momentul de la Cluj, de la inaugurarea unei noi piste a aeroportului internaţional, când aproape zece mii de oameni i-au huiduit pe reprezentanţii Puterii. Cu excepţia a cel mult două sute de protestatari care veniseră expres să-i arate roşia lui Ponta, erau zece mii de oameni care nu participaseră la manifestaţii şi care veniseră la aeroport pentru distracţie, să asiste la un miting aviatic.

Ponta şi-a contramandat în ultimul moment participarea la eveniment şi a fost o decizie înţeleaptă din partea lui, pentru că prezenţa lui ar fi putut genera o revoltă în toată regula. Chiar dacă revendicările protestatarilor sunt departe încă de a fi îndeplinite, protestele au adus câteva victorii extrem de importante: înfrângerea fricii şi a pasivităţii civice, creşterea încrederii locuitorilor Munţilor Apuseni (nu doar a opozanţilor din Roşia Montană) de a-şi exprima public poziţia de respingere a proiectului minier, peste voinţa lor realizarea exploatării fiind imposibilă, conştientizarea şi înţelegerea proiectului minier la un nivel care îl face inacceptabil social.

Indiferent ce legi favorabile şi ce avize abuzive s-ar elibera în favoarea companiei, un astfel de proiect nu va putea fi pus în practică. Desigur, lupta trebuie să continue sub alte forme, şi sunt convins că va continua, prin presiuni asupra politicienilor (telefoane, mailuri, audienţe etc.), prin informări, dezbateri şi analize ale cazului Roşia Montană. Înţelegerea deplină a Afacerii Roşia Montană va ajuta la înţelegerea sistemului care a făcut-o posibilă şi la găsirea remediilor şi corecţiilor esenţiale. De altfel, unul dintre scopurile cărţii nu e doar de a documenta subiectul şi de a-i scrie istoria, ci de a provoca dezbateri publice care să producă schimbări majore în societate.


sursa foto: Mircea Rosca / Rosia Montana in UNESCO World Heritage

S-a tot zvonit că mișcarea Uniți Salvăm se va transforma într-un partid politic. Care este poziția dumneavoastră în legătură cu acest lucru? Credeți că ar fi o idee bună?

Cred că pentru schimbarea unei societăţi e nevoie de răbdare. Şi aici mă gândesc la un obiectiv pe termen mediu şi lung. Un nou partid, constituit pe alte principii decât partidele actuale, reprezintă o necesitate, dar nu şi o rezolvare de la sine a problemelor sistemice. E greşită ideea că răul vine doar de la actuala clasă politică. Această clasă politică şi-a permis să acţioneze în dispreţ total faţă de cetăţeni pentru că nu a existat o presiune civică reală şi constantă asupra ei. Pentru a exista acest lucru e nevoie de o schimbare de mentalităţi la nivelul societăţii şi a modului ei de acţiune.

Sistemul care a generat atâta mizerie în România în ultimele decenii e departe de a fi înţeles. Roşia Montană nu e doar un caz izolat, ci un model. Pentru o schimbare reală trebuie parcurşi toţi paşii: înţelegerea sistemului şi a mecanismelor lui de acţiune, implicare civică şi, în cele din urmă, implicare politică sub forma unui partid. Ar fi o greşeală – ţinând cont de cât de eterogenă este masa contestatarilor proiectului minier de la Roşia Montană, de lipsa de experienţă politică şi de resurse – transformarea mişcării Uniţi Salvăm într-un partid politic.

Faptul că Opoziţia s-a ferit de ideologizări şi de implcări politice partinice este unul dintre secretele rezistenţei ei de aproape un deceniu şi jumătate. E o lecţie care nu poate fi ignorată. Apariţia unor lideri politici noi din rândul protestatarilor ar fi binevenită, dar mişcarea ar trebui nu doar să îi susţină, ci şi să fie primul lor cenzor şi critic, pentru a evita derapajele. Nerăbdarea de a avea un partid politic onest după două decenii de deziluzii e de înţeles, dar graba poate fi fatală.


sursa foto: Cristian Vasile

Schimbarea unei societăţi nu e posibilă într-un an sau doi, ci, la modul optimist, într-un deceniu, ori la modul realist, în două decenii, cu efecte benefice pentru generaţiile următoare. Avem curajul să ne implicăm într-o luptă pe o asemenea durată? La întrebarea asta răspunsul e că nu prea avem de ales. Dacă nu o vom face, vom ajunge în situaţia din Haiti. Nu noi, ci generaţiile care vor veni.

Cum credeți că o să se termine până la urmă toată afacerea Roșia Montană?

Cum am spus deja, gradul de inacceptabilitate publică a proiectului minier nu mai are cale de întors. Indiferent de deciziile iresponsabile ale actualei clase politice, scoaterea cu forţa a localnicilor din Roşia Montană de pe terenurile şi din casele lor nu o văd pusă în practică. Ceea ce s-a întâmplat în această toamnă ar fi doar încălzirea faţă de ce ar urma dacă s-ar lua o asemenea măsură.

Şi nu cred că protestatarii s-ar mai limita doar la lovitul cu pet-ul în asfalt. Ridicarea locuitorilor din Apuseni e un alt indicator că un asemenea proiect e mort. Lupta trebuie continuată, însă până la capăt şi cred că tot prin implicarea societăţii civile Roşia Montană are şansele de a deveni un model de dezvoltare durabilă bazat pe valorificarea mediului şi a patrimoniului cultural în folosul comunităţii locale. Un model nu doar pentru România, ci chiar şi pentru Europa.

Românii au mai ieșit în stradă și împotriva exploatării gazelor de șist. Credeți că avem vreo șansă ca România să urmeze exemplul Franței și să interzică acest tip de exploatare? V-ar tenta să scrieți o carte și pe această temă?

Rezistenţa împotriva exploatării gazelor de şist e doar la început. Şansele de a opri astfel de exploatări sunt reale, dar, din nou, trebuie asumată o rezistenţă şi o acţiune pe termen mediu şi lung, cu victorii şi înfrângeri de etapă. Pornind de la cazul Roşia Montană, există deja un model de implicare civică. Dar, încă o dată spun, pentru a aplica cu succes un astfel de model, rezistenţa din cazul Roşia Montană trebuie cunoscută şi înţeleasă pe deplin, pentru că nu se reduce nici pe departe doar la acţiunile directe şi la proteste.

Formarea şi informarea opoziţiei locale, procesele în justiţie, implicarea comunităţii ştiinţifice, constituirea reţelelor de comunicare, intervenţiile şi presiunile pe decidenţii politici, urmărirea proceselor administrative şi legislative, contracararea lobby-ului corporatist şi a propagandei sunt doar câteva aspecte care trebuie cunoscute, înţelese şi apoi aplicate şi în cazul gazelor de şist şi în alte cazuri.


sursa foto: Andrei Pintea

Altfel, sper să nu fie nevoie să scriu o carte despre gazele de şist (în mare parte, ca model şi îneţegere a sistemului, Afacerea Roşia Montană e, oricum, şi despre gazele de şist). Din fericire, observ că există deja câţiva jurnalişti tineri, care, sub diferite abordări, au început să urmărească şi să aprofundeze subiectul gazelor de şist. Cu riscul de a avea scăpări, i-aş menţiona pe Vlad Ursulean, Oana Moisil ori Ciprian Domnişoru.

La nevoie, cel puţin unul dintre ei va scrie şi cartea gazelor de şist. Din păcate, sunt multe alte subiecte care aşteaptă vizibilitate mai mare: acapararea terenurilor, pădurile, omg-urile (organisme modificate genetic), dispariţia albinelor… Unde mai pui că nici subiectul Roşia Montană nu e epuizat. Este de lucru cât nu poate duce nici pe departe un singur jurnalist. Un jurnalist care încă mai visează că va veni o vreme când va avea timp din nou să scrie cronici de fotbal, de carte ori de film, proză şi poezie…

Din păcate foarte mulți tineri nu sunt interesați de Roșia Montană sau de dezastrele care pot apărea în urma exploatării gazelor de șist. Ce le-ați transmite acestora?

Dacă nu sunt interesaţi de astfel de subiecte, cel mai probabil nu vor citi acest interviu, iar şansele de a-l citi până la capăt sunt minime. Aşadar, şi dacă aş avea să le transmit ceva ar fi în zadar. Până la urmă, vina nu e a lor, ci a mea, că nu am reuşit să-i interesez.


sursa foto: Cristian Vasile

Cititi si interviul cu Tica Darie – “Am filmat de dimineata pana seara adevarata fata a companiei RMGC”

Puteti citi integral acest interviu aici.

See here Mihai Goțiu’ s BIO in English

Articole de Mihai Gotiu