Mihai Goțiu

Băi, cianuriștilor, termitelor, frackiștilor, de se întâmplă cumva… (jurnal de TIFF, 1)

… am ajuns și eu în situația unor prieteni despre care scriam acum ceva ani că-și iau concediu ca să aibă timp să vadă filmele la TIFF. Așadar, până pe 7 iunie sper să ne auzim mai mult despre filme. Și cum festivalul a început deja de vineri, câteva recomandări.

”Povești trăsnite” (”Relatos salvajes”, regia: Damian Szifron, Argentina/Spania) – filmul de deschidere. Nu vă lăsați înșelați de aparențe. Pare că e vorba de Argentina, dar unele povești se suprapun 100% și peste realitățile autohtone. Dintre toate episoadele (de 10-15 minute fiecare), pentru cel cu ridicatul mașinilor, pot depune mărturie că unele replici ale funcționarilor par a fi copiate din repertoriul celor români (nu de alta, dar am pățit și eu boacăna). Spre deosebire însă de ”eroul” din film, aveam deja mai mult antrenament și vă destăinui și vouă secretul: când dați peste vreun funcționar mârlan (că e vorba de sectorul public, dar nici cu funcționarii băncilor ori cu cei de prin call-center-uri nu mi-e rușine), care nu știe altceva decât să repete ca un roboțel o poezioară, totul e SĂ NU VĂ ENERVAȚI! Nu-i dați de înțeles că ați fi grăbit! Chiar dacă riscați să rupeți o căsătorie, să nu vă mai vorbească plodul, că nu ajungeți la aniversarea lui ori să rămâneți fără job, lucrul ăstă nu trebuie să se vadă. Dimpotrivă, cereți-i să vă explice de două, trei, cinci ori același lucru (evident, în moduri diferite) și faceți pe neștiutorul, nu pe omul enervat… Vă garantez că ține. Din fericire, până la urmă se prinde și eroul din film, iar răzbunarea lui e cât se poate de… explozivă. La propriu. Nu e singura poveste pentru care vă recomand ”Povești trăsnite”. Pe podium se mai află confruntarea a doi șoferi – masculi alfa (e o terapie bună când sunteți prinși în trafic cu diferiți dobitoci prin preajmă să vă gândiți la secvențele astea) și cel în care un milionar negociază (și cumpără) libertatea fiului său, cu omul bun la toate din casă (care trebuie să ia asupra lui vina accidentului), cu avocatul și cu procurorul. Mențiune specială pentru episodul răzbunării miresei care află că a fost înșelată chiar în toiul nunții (asta dacă vă e dor un pic și de Kusturica). Filmul mai rulează, luni, 1 iunie, de la ora 19.30, la Cinema City.


***
Ziua de sâmbătă mi-am început-o cu ”Tineretul german” (”Une jeunesse allemande”, r: Jean-Gabriel Periot, Franța/Elveția/Germania). E un documentar care trebuie neapărat vizionat de toți cei care vor să înțeleagă cum se ajunge la radicalizare într-o societate. Studiu de caz e Germania celei de-a doua decade a anilor 60, unde studenții de la Film (și nu doar ei) se confruntă cu o generație ale cărei mentalități sunt dependente încă de perioada nazistă, care doar mimează democrația. Tinerii sunt ascultați (sunt invitați la dezbateri televizate, au poziții importante în ziare de audiență), dar nu și băgați în seamă (titlul nu e deloc întâmplător împrumutat după un celebru discurs al lui Hitler, în care le cere tinerilor naziști obediență față de stat). De aici și până la radicalizarea extremă – nașterea Facțiunii Armata Roșie (Red Army Faction) – e doar un pas. De văzut și de revăzut, dincolo de ideologii. Că suntem cam în aceeași fază: evenimentele documentate se întâmplă în Germania la 20-25 de ani de la căderea nazismului, cum suntem și noi acum după căderea comunismului. Și nu e singura similitudine. Aproape toate secvențele din film sunt imagini din anii 60, începutul anilor 70, unele dintre ele realizate chiar de către membrii Red Army Faction (înainte și după radicalizare), prezentate public doar acum (săptămâna trecută a fost lansat și în cinematografele germane). Mai rulează astăzi, de la ora 16.30, la Cinema Arta.

***
Tot documentar e și ”Cum arată tăcerea” (”The Look of Silence”, r: Joshua Oppenheimer, Danemarca/ Finlanda/ Indonezia/ Norvegia/ Marea Britanie). Povestea e despre genocidul indonezian din anii 1965-1966, când peste un milion de comuniști (”comuniști” fiind, totuși, un termen generic pentru oricine era considerat indezirabil) au fost uciși la instaurarea dictaturii militare. Mulți dintre ei n-au fost exacutați însă de armată, ci chiar de către proprii lor consăteni (uneori, chiar rude). După aproape patru decenii, un tânăr pornește cu camera de filmat să-i întâlnească și să-i confrunte pe cei care i-au ucis fratele. Asta în timp ce în școli, la orele de Istorie (și de spălare pe creier) se învață, în continuare, că asasinii sunt ”eroi”. Povestea e cu atât mai teribilă cu cât cel mai probabil tânărul nu s-ar fi născut dacă n-ar fi murit fratele lui (mama lui îi mărturisește că după uciderea fratelui său, și-a dorit enorm un alt fiu care să-i ia locul…). Pelicula mai rulează luni, 1 iunie, de la ora 23.15, la Cercul Militar.

***

P.S.: O atenționare pentru cianuriști, frackiști, termite ale pădurilor și alte specimene (îndeosebi politice) care îmi ocupă prea mult timp în restul anului: dacă trebuie să-mi întrerup concediul din cauza cine știe cărei mizerii pe care o faceți în săptămâna cu TIFF-ul, să nu vă spuneți că n-ați fost atenționați…


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *